Marfa ca fetiş şi noua idolatrie

Cea mai înaltă culme de geniu în filosofia economicului a fost atinsă în analiza mărfii ca fetiş. Acolo, Marx demonstrează că orizontul capitalismului este de nedepăşit câtă vreme marfa are a rămâne marfă. Marfa poate deveni idol (obiect cvasisacral), iar locul în care acest proces devine o realitate generală este piaţa, adică acel ceva care facilitează schimburile şi care pare a fi mai degrabă ceva natural (organic) decât ceva mecanic.

În Capitalul, Marx nu vedea posibilă depăşirea acestui joc producător de fetişuri (idoli) în care ceva social, marfa, trece fraudulos în lumea naturii şi de acolo comandă precum o voinţă a zeilor ceea ce se petrece în lumea oamenilor.

Niciodată Marx nu a explicat satisfăcător cum marfa ar putea ieşi din regimul ei inexorabil de fetiş dacă toată lumea ar deveni comunistă.

O singură voce a dat o soluţie antifetişizantă pentru marfă. Când şi dacă nu vom produce produse pentru schimbul lor comercial (pe piaţă), ci pentru a le oferi celorlalţi, spune Rudolf Steiner, abia atunci idolatria mărfii are să dispară. Utopia steineriană, ipotetică, nu ideologică, are imaginea unui comunism al îngerilor.

Rudolf Steiner a recunoscut acurateţea genială a analizei marxiste asupra mărfii-fetiş. Ceea ce l-a exasperat a fost felul în care Marx şi-a negat propria analiză şi a postulat că marfa nu ar mai putea deveni fetiş dacă proprietatea nu ar mai fi privată. Considera socialismul o minciună tocmai din pricina lipsei unei explicaţii asupra felului în care inexorabilul fetişism al mărfii ar putea fi lichidat. În punctul acesta, avem a vorbi oare despre moralitatea lui Marx, care a acceptat să intre în contradicţie cu cel mai înalt episod de geniu al minţii sale?

Idolatrizarea mărfii a devenit ea oare inexorabilă abia în lumea materialismului ateist? Analiza aceasta a rămas nedesfăşurată. Dar avem a recunoaşte că Marx a reuşit să explice ceea ce nici teologia nu a încercat să cerceteze: cum apare un idol în conştiinţa noastră.

Analiza asupra mărfii nu a mai ieşit vreodată, de atunci încoace, din ţarcul economiştilor fără „instinct” filosofic. De aceea nu avem, azi, o conştiinţă critică asupra a ceea ce considerăm a fi marfă. E normal să fie transformată cultura în marfă? Dacă doar produsul cultural ce are vânzare masivă va fi considerat în continuare un produs valoros, starea culturii noastre generale are a se prăbuşi în prăpăstii pe care acum nici nu le imaginăm.

Piaţa însăşi devine un idol dacă va fi lăsată să dicteze în lumea valorilor culturale aşa cum dictează deja de câteva decenii. Este inexorabilă oare şi această decădere? Discernământul popular tinde să devină judecătorul şi evaluatorul discernământului elitar, iar această tendinţă nu este deloc descurajată. Cum ar putea fi? În niciun fel, acum, sub imperiul noilor tehnologii ale comunicării. Atunci? Există o soluţie. Ea poate fi considerată a fi socialistă, dar asta nu are nicio semnificaţie. Cultura înaltă, inevitabil elitară, ar trebui susţinută de bugetele statelor, apoi diseminată către acele comunităţi, oricât de mici, care încă mai pot formata respect pentru non-mediocritate. Aplicarea acestei soluţii la noi ar fi o revoluţie care ar anunţa un viitor cultural mai puţin prăpăstios.

Dar nimic nu va mai putea fi salvat dacă învăţământul nu va mai formata gustul pentru cultura înaltă şi pentru spiritul critic ce îi este intrinsec acestei culturi.

Un învăţământ al non-mediocrităţii ne-ar fi prezentat, de pildă, cea mai explozivă idee marxistă: faptul că revoluţia ce stă să vină în chip organic (să repetăm: organic) are să elimine munca. Marx n-a dezvoltat această idee, dar e limpede că Steiner a înţeles-o chiar şi aşa, nedezvoltată: în locul muncii care produce idoli, marfă-fetiş, o producţie de ofrande.

Această idee ne-a fost ascunsă. Ea imaginează o evoluţie a lucrurilor (care nu putea fi decât globală) până la stadiul la care nu va mai lucra nimeni pentru interesul său egoist, ci din miezul altruismului. Or, aşa ceva este echivalentul unei religii, nu una politică, ci una de felul celei pe care o căuta Nietzsche pentru epoca lui „Dumnezeu e mort”, ceea ce nu însemna decât că metafizica ce L-a afirmat pe Dumnezeu de sus în jos şi-a împlinit tot potenţialul, iar noile potenţe au a lucra de jos în sus.

E cu adevărat uluitor şi pilduitor cum este încă ascunsă esenţa moral-religioasă a globalismului dedus de Marx din evoluţii organice, iar nu din forţări constructiviste ale istoriei. Eliminarea muncii şi înlocuirea ei cu lucrul altruist, în spiritul ofrandelor, duce teoria marxistă a revoluţiei sub un orizont teologico-economic despre care aşa-zişii marxişti nu au vrut să zică niciodată nici pâs. Descrierea organicistă a drumului până la revoluţie este, de asemenea, ocultată. Avem, în toate acestea, anecdota despre Hegel, care ar fi spus că n-a avut decât un discipol, şi nici acela nu l-a înţeles?

Marx are încă mulţi ucenici, dar pare că toţi îl instrumentalizează în continuare doar teologico-politic.

Doar într-o globalizare a lucrului şi a produselor-ofrandă s-ar putea vorbi, într-adevăr, despre desfiinţarea proprietăţii private. Orice alt înţeles al desfiinţării proprietăţii (vezi Davos 2020) ar fi o continuare a furtului istoric care a condus la personalizarea bunurilor. Marx a fost, iată, mult mai idealist decât ucenicii săi. Utopia sa nu privea societatea, în primul rând, ci mintea omenească. Era într-adevăr o religie nouă, una esenţialmente economică.

Da, noua idolatrie, cea consolidată odată cu piaţa de tip capitalist, sever expusă idolilor mărfii, a avut în Marx un Ilie care a strigat în pustiu.

Mulţi alfabetizaţi nefuncţional au citit documentele Davos 2020 şi au înţeles că acolo se vorbeşte despre dirijarea pieţelor şi despre bancarea proprietăţilor, apoi au tras concluzia că avem de-a face cu un neomarxism. Despre marxismul falsificat e vorba acolo, în fapt, cum tot aşa a fost comunismul bolşevic.

Falsul a pornit însă chiar de la Marx: dacă ar fi dezvoltat el viziunea ofrandelor, s-ar fi înţeles că propune o religie, şi anume una ce ar putea deveni realistă abia peste mii de ani.