În primăvara anului 1962, un fiu îşi aducea pe braţe tatăl eliberat din închisoare, după ce fusese închis cu patru ani înainte, la vârsta de 74 de ani. Era Vasile Voiculescu şi fusese vinovat de a fi inteligent şi onest. Exact ce nu suportau comuniştii. Peste exact un an, în momentul morţii, cu ultimele puteri i-a spus fiului său: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorât. Nu le dau nimic! Tu să nu le dai nimic! Nu ştii ce perverşi sunt!”. Erau timpurile cu adevărat perverse, când politrucul Aurel Baranga spunea cu fermă convingere: „Noi nu acceptăm în cultură români decât cu condiţia să fie proşti şi cât mai mari lichele!” şi de atunci s-a umplut cultura română de lichele şi obedienţi la kil. Această armată a defrişat prin genocid cultural naţiunea română, lipsind-o de valorile ei reale, cu fiecare generaţie, prin politica perversă a marginalizării. Marginalizarea a fost un genocid cultural al României pentru ultimii ’70 de ani, pentru că se conservă aproape în aceiaşi parametri şi după 1989, în sensul că la vârful politicilor culturale ale României se află tot servilii de ieri ai Partidului. Marginalizarea înseamnă o moarte cu anticipare, reproiectată de lingăii pe linie de partid. Astăzi nu mai sunt brutele din anii ’50, dar metodele s-au diversificat, s-au rafinat în perversitatea de care amintea Vasile Voiculescu în clipa morţii. În ce constă această perversitate cu continuitate? Gândiţi-vă numai la intelectualii români care se dau dizidenţi anticomunişti, sau mari democraţi, când, de fapt, fie au pactizat politic cu regimul, fiind chiar premiaţi de acesta, fie au dedicat ode şi au făcut plecăciuni acestuia. Sunt convins cu un scriitor de talia lui Milorad Pavic şi Ismail Kadare nu ar fi putut să fie publicat în România sau promovat în exterior, nici după 1989. Şi ei provin din culturi mici, dar au intrat în marea cultură. Pentru că, dincolo de faptul că au avut ceva de spus, au fost sprijiniţi de către statul lor, adică Iugoslavia, respectiv Albania. Şi nici unul, nici altul nu a dedicat ode grandioase lui Tito sau Enver Hodja.
Au fost în ultimii 70 de ani sute de tineri în fiecare generaţie, care nu şi-au putut rafina talentul şi nici nu au putut accede profesional din cauza structurii de partid a pilelor şi a şpăgilor. Dar lucrurile sunt cu mult mai tragice la baza societăţii, cu aceia care pornesc din postura de outsideri. Afilierea la gaşcă este obligatorie la început de drum, iar panoplia de pile, cunoştinţe şi relaţii este foarte importantă. Clientelismul şi nepotismul au distrus Imperiul Roman. La un moment dat, nici un potentat nu a mai vrut să lupte şi nici responsabilităţi să-şi asume, deşi voia în continuare funcţii decizionale cu venituri mari, ca în România ultimilor 70 de ani. S-au trezit apoi, privind de la înălţimea funcţiilor, cum dispărea statul sub ei în valurile de migratori care treceau prin el cu repeziciune. Iar nou-veniţii nu au purtat negocieri. Solidaritatea mediocrilor care se cred inteligenţi şi se erijează în valori naţionale cu ifose universaliste, de laureaţi visători ai Premiului Nobel, distruge în mod conştient şi sistematic ceea ce organismul sănătos al naţiei încearcă să vindece.
Dar ce determină marea solidaritate a mediocrilor? Dacă actul elecţiei are ceva misterios şi în general priveşte 2-3 indivizi dintr-un grup compact de oameni, mediocritatea se poate spune că reprezintă însăşi legea naturală a firii. Majoritatea oamenilor nu reuşesc niciodată să-şi depăşească condiţia şi ca atare tot ce depăşeşte cercul lor de înţelegere este conspirativ, nebunesc, de neînţeles, de neacceptat. Cele mai bune exemple sunt aici dispreţul şi indiferenţa pe care masa le-a arătat întotdeauna geniilor. Amintim aici selectiv drama unor oameni foarte talentaţi şi creativi, dar al căror destin s-a lovit de solidaritatea mediocrilor: talentatul filolog Lazăr Şăineanu, forţat să plece din România după ce a fost nominalizat la Premiul Academiei Române pentru monografia „Basmele românilor”; I.L. Caragiale, scârbit de conjuraţia mediocrilor, a părăsit voluntar România; Petre Pandrea, activist de stânga şi avocat-apărător al multor comunişti în interbelic, a fost marginalizat şi închis de comunişti în două rânduri; scriitorul I.D. Sîrbu, deşi comunist, a făcut puşcărie pentru ca era un idealist şi a refuzat obedienţa mediocrilor din sistem etc.
Mediocritatea din ierarhia socială nu reprezintă altceva decât lumpenul îmbogăţit. Gustul său nu este rafinat, dar posibilităţile materiale îi dau dreptul să se distanţeze de mediocrul sărac prin opulenţa excesivă. Esenţa sa însă este aceeaşi. Nu-şi poate depăşi niciodată cercul cognitiv în care este destinat să trăiască, dar prin poziţie socială şi solidaritate de specie, el poate bloca proiectele intelectuale ale celor aleşi.
Complacerea în mediocritate este azi trăsătura cea mai distinctă a societăţii româneşti. Intelectualii noştri au rămas cu voluptate în cercul prostiei lor. Au atins un climax cu valoare de limax.
De aceea, după revoluţie, deşi ne-am căpătat libertatea deplină, nu am reuşit să producem mari valori în domeniul literaturii, filozofiei şi artelor. Nu că ele nu ar exista, dar funcţionarul cultural este un mediocru şi prin natura sa se opune realizării omului creativ.
