Martirizarea aşa-zisului steag secuiesc

Ungaria, prin ministrul ei de Externe, Martonyi Janos, a găsit vinovată atitudinea elitei politicii româneşti de ultimele evenimente ale relaţiei româno-ungare, ce riscă să provoace răni grave şi să afecteze relaţiile de parteneriat strategic, care au avut rezultate notabile în ultimii ani. Evident, atât timp cât UDMR, aflată la guvernare, prin şantaj politic, a obţinut tot ceea ce a vrut. Mai mult, atitudinea elitei politice româneşti „riscă să afecteze grav cooperarea cu Ungaria”. În acest scop, ministrul diplomaţiei ungare, Martonyi Janos, îngrijorat, cere o întrevedere cu omologul de la Bucureşti, Titus Corlăţean!

Diplomaţia este responsabilă de un stil adecvat şi, de aceea, foloseşte verbul trebuie la modul imperativ, pentru a transmite acţiunea cu „blândeţe şi succes”, în totală dicotomie cu presa, care trebuie să aibă o „voce puternică”. Însă, precum în opera Iulius Caesar a lui Shakespeare, presa română s-a dovedit a fi un Brutus de serviciu care a dramatizat cazul arborării aşa-zisului steag secuiesc, deşi au fost auzite şi „voci moderate”.

E clar, domnul ministrul de Externe, Martonyi Janos, critică pe faţă şi este vădit nemulţumit de faptul că presa din România a analizat şi explicat, în mod repetat, atât cât a înţeles, cetăţenilor români ceea ce se provoacă pe teritoriul ţării noastre. Iar nemulţumirea îi vine, probabil, din faptul că tot ceea ce s-a întâmplat trebuia să rămână în spaţiul locuit cu preponderenţă de etnicii unguri, ca succesul să fie garantat şi manevrele subversive să nu fie conştientizate cognitiv la nivelul populaţiei româneşti.

O populaţie conştientă şi pusă în gardă este greu de a mai putea fi manipulată sau indusă în eroare prin tehnica limbajului dublu, iar în acest context toate scenariile-eveniment provocatoare pot fi sortite eşecului şi pun într-o lumină nefavorabilă ţara vecină şi politica ei agresivă naţionalistă de dreapta, într-o Europă tot mai îngrijorată de derapajele politice în plan intern şi extern ale Ungariei.

Pentru ca românii să lase garda jos, Martonyi Janos şi-a exprimat, totodată, speranţa că „strigătul de luptă se va stinge” – o afirmaţie care pare să aducă linişte şi o bună convieţuire. Ciudat este că afirmaţia vine în contrast cu faptele lor din data de 15 februarie 2013, nu întâmplătoare, când pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa-zisul steag secuiesc a fost arborat în cadrul unei ceremonii iniţiate de preşedintele legislativului ungar, Kover Laszlo. Cică aşa-zisul steag a fost arborat cu ocazia sesiunii plenare a deputaţilor de etnie ungară din Bazinul Carpatic, deşi sincer nu prea am înţeles cum vine toată tărăşenia asta de eveniment.

Şi pentru că ne place să credem că în România presa este a patra putere în stat, nu putem să nu continuăm a scrie şi comenta pertinent toate aceste acţiuni provocatoare, chiar dacă ele irită sau nu convin, în ideea conştientizării şi familiarizării românului de rând cu toate aceste acţiuni-eveniment.

Din nou constatăm dublul limbaj şi contrastul evenimentelor provocatoare la adresa României sub aparenta explicaţie a veşnicei lupte politice din Ungaria, de data aceasta între Nemeth Zsolt, aspirant la fotoliul de ministru de Externe al Ungariei, şi Martonyi Janos, care în fapt urmăresc sprijinirea ideii şi spiritului de autonomie pe care Budapesta îl propagă intens şi fără nicio rezervă în România, prin cultivarea subliminală a construcţiei unei realităţi administrative sub forma unui aşa-zis ţinut secuiesc. „Ţinut” pe care până şi echipa de hochei din municipiul Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, într-un meci susţinut la New York, a ajuns să-l promoveze pe tricouri, ceea ce susţine teoria concertată a acţiunilor provocatoare la adresa României.

Pentru că memoria societăţii în care trăim este una scurtă, mă simt obligat să amintesc o altă, relativ recentă, provocare a Ungariei pe teritoriul românesc. Aceasta a avut loc cu ocazia încercării de reînhumare a scriitorului ungur Nyiro Jozsef, în mai 2012, pe teritoriul României, când Marko Bela a admis, în presa română, că respectivul a fost un antiromân, dar considera că reînhumarea este „firească”. Mai mult, spunea Marko Bela că „politicul să nu se bage în chestiunea reînhumării scriitorului”. În schimb, Budapesta a încercat un simulacru religios, sfidând autorităţile române şi lezând sentimentul naţional românesc, într-o acţiune agresivă, fără precedent, organizată sub înaltul patronaj politic al Parlamentului de la Budapesta. Asta în timp ce istoricii au dovedit că scriitorul Nyiro Jozsef a fost nu „doar” un antiromân, dar şi un antisemit.

Cum nimic nu este întâmplător, toate acestea se dovedesc a nu fi simple coincidenţe, atât timp cât primarul de Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, simte nevoia unei comunicări de conştientizare a unui eveniment la finalul unei competiţii ecvestre susţinută anual în localitatea Moacşa, judeţul Covasna, unde afirmă: „Galopiada demonstrează încă o dată că ţinutul secuiesc există”.

Într-un interviu acordat cotidianului local „Szekely hirmondo”, nr. 78, 21.04.2011, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, Tamas Sandor, declară: „… în timp ce la Câmpia-Turzii unii se străduiesc să demonteze indicatorul trilingv de la intrarea în localitate, votat şi amplasat de consiliul local, cei de la Bruxelles au grijă de bilingvismul franco-valon. Multiculturalismul tip creuzet a eşuat în Europa, în schimb multilingvismul înfloreşte în Finlanda, Tirolul de Sud, Belgia şi Corsica. Obiectivul nostru este să perfecţionăm bilingvismul acasă, pe Pământul Secuiesc. Da, trebuie afirmat, obiectivul nostru este ca pe Pământul Secuiesc, alături de limba oficială a statului, limba maghiară să devină limbă oficială regională. Pentru o naţiune, limba ei este cea mai importantă verigă de legătură. Cel mai important simbol al caracterului nostru maghiar este limba noastră maternă. Dacă limba piere, piere şi identitatea naţională, iar într-un final, şi maghiarimea”.

Ceva nu este clar aici. Atât timp cât România aplică norme şi standarde internaţionale în materie de protecţie a minorităţilor naţionale, iar acestea sunt la cel mai înalt nivel, cum nu sunt în niciun stat din lume, putem deduce cu uşurinţă că scopul declaraţiilor şi acţiunilor este cu totul altul?!

George Orwell are o frază celebră: „Cine controlează prezentul, controlează trecutul şi cine controlează trecutul, controlează viitorul”. Realitatea este construită atent şi meticulos, în trepte, de la numele străzilor altădată româneşti, la steag, imn şi autocolante cu inscripţia „SIC” în harta aşa-zisului ţinut secuiesc lipite pe autoturisme, tot mai vizibile în ultima vreme, şi la statuile şi monumentele unor iluştrii necunoscuţi puse obsesiv prin oraşele cu majoritate ungară din inima României. Toate acestea pentru construirea unei realităţi ungare aparent logice şi la înălţimea pretenţiilor autonomiste. Cum altfel se poate explica excesul de comemorări, festivaluri şi defilări ungare în costume de husari călare, cu drapele simbolice ale ţării vecine, sub numele oricărui pretext, totul fiind făcut programatic şi desfăşurându-se cu un singur scop: ştergerea unei istorii şi înlocuirea ei cu o alta?!

Totul este indus a se întâmpla firesc. Pentru a avea o identitate trebuie să ai o istorie, iar ca să ai o istorie, trebuie să o creezi şi vorbeşti – vezi manualul de Istoria Secuilor -, iar apoi să o aplici regiunii de identificare. Şi uite astfel se creează posibilitatea invocării autonomiei şi autodeterminării pe motivul contaminării spaţiului zonal cu o naţiune identitară! Iar ca să dea lovitura de graţie Statului Român, unitar şi indivizibil, politicienii de etnie, şi mai nou cetăţenie, ungară, invocă permanent, în toate discursurile televizate, aplicarea autonomiei şi altor regiuni ale României. Ei induc comparaţia cu, de exemplu, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, Ţara Loviştei, Ţara Haţegului, în virtutea sprijinirii independentei aşa-zisului ţinut secuiesc şi, mai apoi, a Transilvaniei, ţelul suprem al ungurilor de pretutindeni! Trebuie să recunoaştem, ciudat ideal, această enclavizare dorită de unguri, într-o Uniune Europeană ce tinde spre unitatea statelor europene.

Se doreşte forţarea unei deschideri a Cutiei Pandorei pentru autonomie, ce pune, să fim realişti, Europa într-un mare pericol, ce nu a mai existat de la precedentul Kosovo încoace, cu care primarul de Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, ameninţa românii din judeţele Harghita şi Covasna, în urma unui pelerinaj făcut în zonă.

E clar acum cine provoacă şi cine „cultivă” provocările, cine dă tonul şi impune unei minorităţi ungare aflate pe teritoriul României o altă identitate şi apartenenţa la naţiunea vecină, toate fiind pritocite în laboratoarele de la Budapesta şi instituite în România prin braţele politice UDMR, PCM şi PPTM.

Liderii unguri au ridicat la rang de curaj mândria de a sfida prin orice gest Statul Român şi a umili sentimentul naţional al românilor, distorsionarea realităţii şi a respectului faţă de români şi ţara în care trăiesc. Avem nevoie de o conştiinţă naţională, iar politicienii nu înţeleg că nu mai este vorba numai de declaraţii ale Budapestei, ci de acţiuni concertate de şovinism, xenofobie, iredentism şi revizionism unguresc susţinut, întreţinut şi finanţat de Guvernul Ungariei, aplicat diplomatic şi politic prin UDMR, PCM şi PPMT, care urmăresc autonomia teritorială etnică a aşa-zisului ţinut secuiesc şi, ulterior, dacă se poate, inclusiv independenţa Transilvaniei. Laboratoarele politicii ungare lucrează intens la acest capitol. Totuşi, alţii mai dârzi ca noi, conducătorii politici ai Slovaciei, au avut curajul să taie răul din rădăcină. Asta în timp ce noi, românii, ne lamentăm şi stăm în continuare, bine-merci, în pat cu duşmanul.

Probabil că materialul de faţă, construit pe marginea acţiunilor reale ale Budapestei, va genera un nou disconfort ziaristic al presei româneşti, dar sentimentul şi dragostea de neam sunt mai presus de orice.

Doru Feldiorean