Martori la invazia din Cehoslovacia

La 21 august 2018, s-au împlinit 50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele din cinci ţări membre ale Tratatului de la Varşovia – URSS, RDG, Polonia, Bulgaria şi Ungaria. A fost unul dintre cele mai grave evenimente internaţionale din a doua parte a secolului trecut. Cum se ştie, România nu a participat la această agresiune, ea condamnând-o vehement prin vocea lui Nicolae Ceauşescu, care, pe 21 august, a rostit un discurs ce a avut un impact intern şi extern deosebit.

În urmă cu un deceniu am marcat acest eveniment prin materiale reprezentând comentarii ale unor publicişti sau oameni politici implicaţi în evenimentele de atunci.

După ce ieri am prezentat prima parte a acestui „dosar de presă“ în care s-a regăsit o mărturie de excepție a ziaristului Eugen Ionescu, fost corespondent Agerpres în Cehoslovacia, dar și un material realizat de mine, la uriaşul miting spontan din Piaţa Palatului, astăzi continuăm cu mai multe comentarii ale decanului de vârstă al jurnaliștilor români aflați în activitate, Romulus Căplescu, unul dintre cei mai avizaţi comentatori ai problemelor internaţionale, dar și ale lui Ştefan Andrei şi Dumitru Popescu, ambii aflaţi atunci, în august 1968, la începutul carierei lor politice, fiind, la ora respectivă, unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Ceauşescu.

Toate acestea mi se par binevenite azi, când am văzut tot felul de texte dedicate evenimentelor din august 1968, în care numele unor confraţi publicişti sunt pocite sau greşite: de pildă, apreciatului confrate Mihai Chebeleu de la Agerpres, ulterior corespondent de presă la Moscova, atunci aflat în grupul de presă de la Praga, i s-a scris numele Mihai Kebeleu; agenţia de presă cehoslovacă se numea CTK, şi nu MTK, care este a…Ungariei, etc. Pe scurt, domneşte adesea urechismul.

Acum, aici, fac loc unor mărturii de la oameni implicaţi direct şi, potrivit specificului muncii lor, în relatarea, comentarea şi evaluarea invadării Cehoslovaciei din august 1968.(DC)

 

Romulus Căplescu: Telexul Agerpres din Praga n-a stat o clipă

 

În Cehoslovacia m-am aflat încă de la începutul „Primăverii de la Praga“ şi am stat acolo până după înăbuşirea ei sub şenilele tancurilor sovietice. Vreau să insist puţin asupra faptului că a existat atunci în presa românească o acţiune publicistică fără precedent, Praga devenind un centru unde s-a adunat un număr destul de important de gazetari români într-o acţiune publicistică, repet, fără precedent până atunci.

La un moment dat s-a simţit că ziaristul care se afla permanent acolo, corespondentul AGERPRES Eugen Ionescu, era debordat de cantitatea imensă de materiale cărora trebuia să le facă faţă. Şi atunci a fost trimis din redacţie, de la AGERPRES, încă un ziarist, Mihai Chebeleu, şi un operator telex, care să poată să transmită operativ materialele. Şi aşa, această microredacţie a AGERPRES s-a dovedit insuficientă. Atunci s-a hotărât trimiterea a încă unui grup de ziarişti de la publicaţiile mai importante. De pildă, de la România Liberă a fost Virgil Dănciulescu, de la Radioteleviziune au fost Tudor Vornicu şi George Ionescu. Acesta din urmă fusese, înaintea lui Eugen Ionescu, corespondent permanent la Praga. De asemenea, a fost Eugen Mandric de la  revista săptămânală Flacăra.

A mai fost trimisă o a doua echipă formată din subsemnatul, care, pe atunci, eram adjunct al şefului Redacţiei Externe a AGERPRES, Dumitru Tinu de la Scânteia, Ilie Ciurescu de la TVR, cărora li s-a alăturat şi Cristian Popişteanu de la LUMEA, aflat la tratament la Karlovy Vary. După cum se vede, a fost un număr destul de important de gazetari, care şi-au întins antenele pentru a vedea ce se petrece la faţa locului şi, bineînţeles, pentru a informa prompt opinia publică din ţară.

A fost, practic, un adevărat desant, un fel de comando publicistic, care a căutat să-şi îndeplinească, în condiţiile de atunci, misiunea încredinţată, iar condiţiile se poate spune că au fost foarte bune din partea gazdelor, întrucât numele de România şi român era cel mai bun paşaport care deschidea la Praga absolut toate uşile.

Personal, am avut contacte cu directorul CTK, agenţia de presă omoloagă a AGERPRES, la care am avut uşa deschisă 24 de ore din 24, puteam oricând să apelez la dânsul. De asemenea, toate întrevederile pe care le-am solicitat, inclusiv cu prim-ministrul de pe atunci, Oldrich Cernik, au fost prompt satisfăcute. Indiferent ce ai fi cerut, dacă se ştia că eşti gazetar din România, primeai un răspuns pozitiv.

Cum a fost perceput acest eveniment? Vreau să spun că, la un moment dat, nu toţi ziariştii au stat în acelaşi timp, au fost perioade când s-au întors acasă pentru scurtă vreme, şi aşa s-a întâmplat ca, la un moment dat, să nu mai fie mai mulţi chiar în ziua intervenţiei militare sovietice. Mă rog, despre intervenţie se spunea că ar fi fost a „trupelor Tratatului de la Varşovia“, în realitate bulgarii, polonezii, ungurii, rdg-iştii au participat doar cu trupe simbolice, aşa încât ea a fost una sovietică, nu are niciun rost să nu spunem adevărul aşa cum s-a întâmplat.

Revenind asupra gazetarilor, ar trebui să spun că Eugen Ionescu, corespondentul permanent, a avut un rol foarte important în a percepe din primele momente că s-a întâmplat ceva. El a înştiinţat imediat Bucureştiul prin persoana lui Paul Niculescu-Mizil, care, în conducerea de partid din acea perioadă răspundea, între altele, şi de problemele de presă; Niculescu-Mizil a reacţionat imediat, telefonând şi sculându-l din somn pe Ceauşescu. Aşa s-a declanşat lanţul de evenimente care au culminat cu mitingul din Piaţa Palatului. Deci, a fost un ziarist român de la AGERPRES, cel căruia trebuie să-i recunoaştem meritele pe care le-a avut şi priorităţile în această privinţă.

Ceea ce m-a frapat pe mine ca gazetar român aflat la faţa locului în momentul când trupele sovietice, mai bine zis tancurile sovietice, împânzeau străzile din Praga, a fost sumedenia de amănunte ce i-au dezorientat pe ocupanţi. Într-adevăr, ei nu au avut o opoziţie militară, trupele cehoslovace au primit ordinul să rămână în cazărmi şi să nu riposteze. Dar populaţia civilă s-a împotrivit, şi în primul rând tinerii; au avut loc ciocniri foarte violente în faţa sediului Televiziunii din Praga, care s-au soldat cu vreo 100 de morţi în rândul tinerilor.

Tineretul avea în acelaşi timp o atitudine sfidătoare, şi nu numai el, ci populaţia pragheză în general. Unii care ştiau chiar limba rusă îi interpelau pe tanchişti, întrebându-i „ce căutaţi aici, ce aţi venit să faceţi?“, iar soldaţii ruşi erau foarte stânjeniţi, nu ştiau ce să răspundă, parcă se simţea că şi ei îşi dau seama că au făcut un lucru care nu cadra cu sentimentele frăţeşti ce ar fi trebuit să domnească între ţări de aceeaşi orânduire socială.

Pentru sovietici a fost foarte greu să se orienteze în Praga, întrucât, din primul moment, au dispărut toate tăbliţele cu nume de străzi, de pieţe etc. Ei aveau hărţi amănunţite ale oraşului, dar, nemaiexistând niciun fel de tăbliţe indicatoare, se învârteau în jurul cozii, neştiind încotro să o apuce. A fost un moment de derută din partea ocupanţilor.

În al doilea rând, trebuie spus că a existat o reţea radio clandestină cehoslovacă ce a informat în permanenţă populaţia asupra mersului evenimentelor, ca şi asupra ecoului din străinătate, extrem de negativ, bineînţeles.

Ca printr-o minune, deşi Agenţia CTK era ocupată de sovietici, reţeaua de teleimprimatoare a funcţionat. Se pare că a existat acolo în interior un om care a reuşit să facă această minune şi, în felul acesta, şi AGERPRES, respectiv, ziariştii români aflaţi la faţa locului au putut să transmită, iar fluxul de ştiri a mers nestânjenit dinspre Praga spre Bucureşti, deşi centrul de releu al Agenţiei CTK era ocupat de sovietici. Într-adevăr, un lucru absolut remarcabil.

De asemenea, remarcabile sunt şi manifestările neîntrerupte ce aveau loc la Praga, în special ale tineretului în Piaţa Venceslas, care a devenit o tribună permanentă de acţiuni protestatare, cărora ocupanţii nu aveau cum să le dea o replică pentru că erau înconjuraţi de un număr atât de mare de civili, încât, dacă ar fi ripostat militar, s-ar fi produs un masacru teribil, pe care, bineînţeles, au căutat să-l evite.

Un alt eveniment care ar merita menţionat este explozia de grafitti. Aproape fiecare clădire din centrul Pragăi era ocupat de desene şi inscripţii, uneori cu un ton violent protestatar, alteori cu un ton extrem de ironic la adresa ocupanţilor, inclusiv desene, mesaje etc. Cred că, atunci, mişcarea grafitti a avut un impuls extraordinar, iată un rezultat sau un efect colateral al invaziei a fost şi această chestiune.

După cum se ştie, Alexander Dubcek a fost la un moment dat luat pe sus de sovietici, urcat într-un avion şi dus la Moscova cu forţa. Acolo a fost supus unor presiuni extraordinare, ceea ce l-a determinat până la urmă să se resemneze şi să îndemne la acceptarea situaţiei create. L-am văzut la televiziune când s-a întors, era cu capul bandajat. S-a spus atunci că ar fi fost  maltratat de ruşi, la Moscova, dar, în realitate, cred că, din cauza oboselii şi stresului, a căzut în baie şi s-a rănit la cap şi aşa a fost văzut la televiziunea pragheză, când s-a întors, cu capul bandajat.

Apariţia lui la televiziune a însemnat într-un fel sfârşitul „Primăverii de la Praga„, chiar dacă au mai avut loc câteva manifestaţii de protest. Pe parcurs, acestea şi-au pierdut din intensitate, iar operaţiunea, ca să zic aşa, sovietică s-a încheiat cu succesul scontat. Dubcek a mai rămas un timp în fruntea partidului, dar, în realitate, conducerea era exercitată de elementele prosovietice.

Un amănunt care ar trebui neapărat menţionat este cel referitor la faimoasele cuvinte atribuite preşedintelui american Lyndon B. Johnson – „Nu sloboziţi câinii războiului!“. S-a spus multă vreme că acestea au fost într-adevăr rostite, dar nu puteau fi găsite într-un document ca atare. Revine unui cercetător român, Dan Cătănuş, meritul de a fi descoperit în arhivele Europei Libere de la Budapesta un document care atestă că, într-adevăr, cuvintele au fost spuse şi după aceea au putut fi găsite şi în documentele Administraţiei Johnson.

Deci, cuvântarea a fost rostită undeva, în statul Texas, în localitatea San Antonio. Era o cuvântare care se referea la probleme interne, dar, în ultimul moment, s-a adăugat şi acest pasaj, se pare că la îndemnul Secretarului de Stat din acea vreme Dean Rusk. El ar fi  îndemnat să se facă această adăugire în discursul lui Johnson, datorită prezenţei de atunci în SUA a ministrului român de Externe Corneliu Mănescu, trimis în grabă peste Ocean. În acea perioadă, Corneliu Mănescu era preşedinte în exerciţiu al Adunării Generale a ONU şi a intervenit pe lângă autorităţile americane în vederea unui sprijin diplomatic şi politic. Iată că sprijinul a fost primit sub acest avertisment foarte ferm al lui Johnson.

Care a fost rezultatul? Rezultatul a fost cuvântarea lui Johnson rostită la 30 august, a doua zi, pe 31 august, ambasadorul sovietic la Washington, Anatoli Dobrânin, s-a prezentat la Rusk şi i-a spus că zvonurile legate de o eventuală intrare a trupelor sovietice în România nu au niciun fundament. Cuvântarea lui Johnson a fost rostită tocmai în acest context, se vorbea intens în acele zile de posibilitatea că operaţiunea din Cehoslovacia s-ar putea să se repete şi în România.

Nu s-a repetat, din fericire, şi probabil că şi avertismentul lui Johnson – „Nu sloboziţi câinii războiului!“- a avut rolul şi rostul lui în acest context.

 

Dumitru Popescu: Un eveniment ce marchează începutul sfârşitului comunismului de stat

 

În 1968, eram de aproape patru ani redactorul-şef al cotidianului Scânteia, iar în primăvara acelui an fusesem cooptat în conducerea Partidului Comunist Român în calitate de membru supleant al Comitetului Politic Executiv, a spus Dumitru Popescu, fost secretar al CC al PCR în anii ’70, care în această calitate a răspuns de presă şi cultură.

Ce a provocat conflictul din vara lui 1968? După Congresul al IX-lea, PCR atacase consecvent concepţia sistemului politic de tip sovietic, stârnind profunde nemulţumiri Moscovei, ultima lovitură de acest fel fiind cea din aprilie 1968, când, la Bucureşti, a fost aspru sancţionat vechiul rol al Securităţii în societate.

În 1968 se contura tot mai pregnant şi atacul comuniştilor cehoslovaci împotriva concepţiei sistemului economic promovat de URSS. În acest context, URSS şi-a văzut puse într-un grav pericol atât modelul de socialism pe care-l impunea ca sacrosant, cât şi rolul ei de hegemon politic şi militar în cadrul sistemului şi al Tratatului de la Varşovia.

În vara lui 1968, poziţia României şi Cehoslovaciei devenise precară, fiindcă tot restul ţărilor din Tratatul de la Varşovia făcea zid în jurul URSS. Şi mişcarea comunistă internaţională era împărţită în două. „Eurocomunismul“, care ne sprijinea în aspiraţia de contestare a puterii Moscovei, pe de o parte, şi puzderia de partide mai mult sau mai puţin importante ce răspundeau prompt şi categoric la bagheta sovietică (…)

După cum se ştie, în zilele acelea fierbinţi ale lui august 1968, Nicolae Ceauşescu s-a dus la Praga pentru a-şi declara solidaritatea cu Partidul Comunist Cehoslovac pus de Moscova la stâlpul infamiei; de asemenea, în dimineaţa zilei de 21 august, când tancurile din cele cinci ţări ale Tratatului de la Varşovia huruiau în capitala ţării prietene pentru a băga groaza în populaţie, Nicolae Ceauşescu condamna, în faţa poporului strâns în Piaţa Palatului, barbara intervenţie, calificând-o ca „o ruşine“, ca „o palmă pe obrazul socialismului“. În acelaşi timp, i-a avertizat pe agresori că noi nu-i vom primi cu braţele încrucişate dacă ne vor supune aceluiaşi tratament şi a chemat masele să ia arma în mână şi să se organizeze pentru apărare.

Mi-a fost şi mie dat să aud în ultimii ani vehiculându-se ideea aberantă că poziţia de înaltă demnitate naţională adoptată atunci de PCR, în speţă de Nicolae Ceauşescu, n-ar fi fost decât un fel de farsă, ba chiar un joc pus de acord cu Moscova. Ceva atât de stupid nu merită propriu-zis ripostă. Sunt oameni atât de obtuzi, încât, fără să-şi dea seama, compromit singuri seriozitatea propriei scheme propagandistice. Ce logică! Grozav le mai convenea sovieticilor ca o ţară a Tratatului de la Varşovia să iasă din rânduri, ba să şi blameze Tratatul! Ce mult le pria lor ca un stat din cadrul sistemului să le conteste în auzul lumii întregi dreptul de a-şi impune voinţa cu forţa şi să-i scuipe în faţă!

Palavragiii aceştia de nimic uită până şi de intervenţia extrem de severă în conflict, de partea României, a însuşi preşedintelui SUA, Lyndon Johnson, care le-a spus sovieticilor răspicat: „Nu sloboziţi câinii războiului!“

Românii lucizi şi responsabili îşi vor exprima întotdeauna recunoştinţa faţă de poziţia fermă a marelui stat american, căruia i se datorează, ca şi propriei noastre fermităţi naţionale, faptul că URSS n-a îndrăznit să atace România! (…)

În loc să ne mândrim cu acea pagină memorabil glorioasă de afirmare a neatârnării şi cutezanţei României – cum nu sunt prea multe în istoria noastră modernă – aşa cum ar face orice naţiune conştientă de valoarea ei, printre noi se găsesc pigmei care îşi bat joc de momentele înălţătoare ce impun reculegere.

Invazia militară a URSS şi a ţărilor ce s-au comportat ca instrumente de opresiune la scară internaţională – Bulgaria, Polonia, Ungaria, RDG – a avut un rol profund retrograd şi anti-progresist. A frânat procesul de modernizare a comunismului (…)

Acele evenimente au marcat propriu-zis începutul sfârşitului comunismului de stat european, URSS autosufocându-se în propriul obscurantism, iar celelalte ţări urmând-o mecanic, chiar dacă fără elan, dintr-o rutină timorantă indusă. URSS, orbită de orgoliul hegemoniei, rigidizată de propria forţă militară, preocupată mai mult să înăbuşe ideile noi decât să producă idei, s-a prăbuşit ca o moloh putred, trăgând după ea întregul sistem.

 

Ştefan Andrei: Dacă în 1968 URSS invada România, se răspundea cu foc!

În august 1968 eram prim-adjunct al şefului Secţiei Relaţii Externe a Comitetului Central al partidului, dar încă din 1966 l-am însoţit pe Nicolae Ceauşescu în majoritatea vizitelor lui peste hotare. Ca atare, l-am însoţit şi în cea pe care a făcut-o în Cehoslovacia între 15 şi 17 august 1968. Atunci am lucrat împreună cu Vasile Şandru (la ora aceea adjunct al ministrului de Externe – n.n.) la Declaraţia comună şi am colaborat şi cu partea cehoslovacă (…) În Comunicatul comun a fost o singură frază mai deosebită, fapt pentru care i l-am prezentat lui Ceauşescu. Dar, după aceasta, el a chemat toată delegaţia şi a citit formularea din comunicat, dorind să afle dacă este de acord cu ea. Şi acolo se spunea aşa: că delegaţia română a luat cunoştinţă de hotărârea preşedintelui Cehoslovaciei (generalul Ludvik Svoboda – n.n.), a conducerii sale, a popoarelor ceh şi slovac de a asigura succesul optim de edificare a socialismului, ceea ce a întărit şi mai mult convingerea delegaţiei române că, în această ţară, se desfăşoară o largă şi intensă activitate pentru dezvoltarea continuă a socialismului, pentru adâncirea democraţiei socialiste în interesul popoarelor Cehoslovaciei şi a întăririi socialismului în lume.

Aceasta, în condiţiile în care sovieticii, conducerea RDG, cea a Poloniei şi chiar a Ungariei susţineau că în Cehoslovacia se iau o serie de măsuri care pun în pericol socialismul.

În al doilea rând, din comunicatul care a apărut în presă rezulta clar că noi respingeam teoria „suveranităţii limitate“, care însemna, de fapt, dreptul de intervenţie în numele socialismului într-o ţară în care un grup de ţări şi în primul rând Uniunea Sovietică considerau că socialismul este în pericol.

Acesta este primul aspect. Al doilea aspect este că, în discuţiile oficiale, Ceauşescu a  fost foarte prudent şi afirma principiile noastre politice. Dar, mi-a dat mie sarcina să mă văd cu Irji Pelikan, care fusese preşedintele Uniunii Internaţionale a Studenţilor, iar acum era şeful Televiziunii cehoslovace, să îi spun că noi considerăm că ar fi bine ca mass-media să fie mai prudente în abordarea relaţiilor cu URSS, să nu producă încordare în raporturile cu sovieticii, mai ales că, în ultimul timp, apăruse „Manifestul celor 2.000 de cuvinte“, apăruseră unele declaraţii ale foştilor deţinuţi politici care putea fi interpretate ca fiind antisovietice. La discuţia cu mine a participat şi directorul de atunci al Agenţiei CTK, care, după aceasta, a devenit ambasador la Bucureşti şi s-a dovedit că a făcut parte din grupul lui Vasil Bilak-Alois Indra, care a semnat pentru „invitarea trupelor sovietice în Cehoslovacia“.

La propunerea lui Pelikan, am vorbit cu Ceauşescu şi am organizat o conferinţă de presă. De la această conferinţă de presă trebuie reţinute două lucruri: că Nicolae Ceauşescu a subliniat că Tratatul de la Varşovia nu a fost constituit pentru a interveni într-o ţară sau alta, ci împotriva unui atac venit din exterior; în al doilea rând a respins întrebarea pusă, care era obsesia sovieticilor, a creării unei noi „mici înţelegeri România – Cehoslovacia – Iugoslavia“ (de genul celei create în perioada interbelică – n.n.).

Ce trebuie reţinut este că, în mod special, în această delegaţie Ceauşescu i-a avut, în afară de Ion Gheorghe Maurer, care era şi ilegalist, pe Gheorghe Stoica şi pe Gheorghe Apostol, în aşa fel încât să poate spune – împreună cu alţi tovarăşi din ilegalitate – „am fost acolo şi am văzut că socialismul nu este în pericol“.

La înapoierea în ţară, m-a chemat Ceauşescu, am făcut o informare către partidele comuniste şi muncitoreşti, care se găseşte în arhiva Ministerului de Externe şi în cea a Consiliului de Miniştri, către toate partidele comuniste din ţările nesocialiste, în care le spuneam poziţia noastră – pe care am scris-o şi în Comunicatul comun – în legătură cu situaţia din Cehoslovacia.

Ceauşescu, într-o discuţie cu Maurer, la care am fost şi eu de faţă, a considerat greşită poziţia lui Dubcek (conducătorul Partidului Comunist cehoslovac – n.n.), care a zis că, „dacă sovieticii vor să intre cu trupele, pot să intre cu trupele şi-i vom primi cu flori“.

Vreau să menţionez că nu am fost implicat în problemele din noaptea intervenţiei -20 spre 21 august 1968 (…Trebuie să subliniez că, după aceasta, Ceauşescu a avut o discuţie cu Basov, ambasadorul URSS la Bucureşti. Unii comentatori susţin că, după discuţia lui cu Basov, Partidul Comunist Român a îndulcit poziţia faţă de Cehoslovacia. E fals. Nu, după ce s-au încheiat negocierile dintre delegaţia cehoslovacă, arestată şi dusă la Moscova, şi delegaţia sovietică, condusă de Brejnev (liderul PCUS – n.n.) şi Kosâghin (premierul sovietic – n.r.), atunci ne găseam într-o situaţie nouă. Cehoslovacii recunoscuseră o situaţie şi semnaseră o declaraţie.

În aceste condiţii, chiar cehoslovacii ne-au rugat să nu mai ridicăm problema ca în trecut în legătură cu intervenţia ţărilor din Tratatul de la Varşovia în ţara lor, deoarece le creem dificultăţi şi că tocmai România – care se pronunţă pentru independenţă şi pentru neamestec în treburile interne ale altui stat -, acum trebuie să ţină seama de noile realităţi, de declaraţia semnată de sovietici şi de cehoslovaci.

Sigur, fusese semnată sub presiune, dar era o declaraţie, iar în această situaţie poziţia partidului nostru a fost următoarea: să nu mai ridicăm public problema, să nu mai condamnăm public intervenţia în Cehoslovacia, dar să spunem: „poziţia României e cunoscută şi nu s-a schimbat“. Mai mult, însuşi Maurer, într-o şedinţă a CPEx, a declarat: „nu putem să fim mai cehi decât cehii şi mai slovaci decât slovacii. Dacă ei ne cer să nu mai repetăm poziţia noastră, noi de ce s-o facem, pentru că le creăm greutăţi“.

O singură dată s-a făcut o mică modificare de la această poziţie, când, în Congresul Partidului Comunist Italian de la Bologna, care a avut loc peste câteva luni, Paul Niculescu-Mizil a obţinut aprobarea lui Ceauşescu ca, într-o formă oarecare, să reia problema condamnării de către noi, de către partidul nostru, de către Nicolae Ceauşescu a invadării Cehoslovaciei.

Este adevărat că, în momentele respective, conducerea partidului şi Ceauşescu personal, împreună cu Maurer, dispuneau de informaţii din partea organelor noastre de specialitate. Era clar că divizii maghiare şi ruseşti se deplasează spre frontiera româno-ungară. Bulgarii, care înainte spuneau că pericolul vine din sud, deplasaseră trupele în nord la frontiera cu România. Şi, de asemenea, erau masate trupe sovietice la Prut.

În aceste condiţii, o poziţie foarte bună a avut China. Premierul Ciu En-lai a venit la  recepţia de 23 august dată de ambasada noastră de la Beijing şi, din câte mi-a spus ambasadorul României de acolo, Aurel Duma, a afirmat: „Noi o să tragem la frontieră cu tunurile, o să scoatem mitralierele, dar focul nu se stinge de departe. Tovarăşul Mao Tze-dun consideră că, dacă veţi fi fermi şi dacă veţi declara hotărârea de a apăra cu arma în mână integritatea teritorială şi suveranitatea ţării, ruşii nu vor ataca. Dacă vor vedea că suntem slabi, atunci Armata Roşie va intra şi la voi în România.

Informaţii foarte preţioase am primit, de asemenea, din partea ţărilor NATO şi, în special, din partea Marii Britanii şi a Italiei, care ne-au transmis inclusiv fotografii din satelit în legătură cu trupele din jurul României. Sigur, hotărâtoare a fost, de asemenea, poziţia SUA, care a culminat cu declaraţia preşedintelui Lyndon Johnson, care le-a cerut sovieticilor „Nu sloboziţi câinii războiului!

Atunci, poziţia României a fost foarte apreciată pe plan internaţional, iar sovieticii au criticat-o vehement. Din unele surse a rezultat că sovieticii nu excludeau ideea unei intervenţii în România, deşi, din discuţii pe care le-am avut şi eu cu alţii, ei au avut în vedere şi faptul că în ţara noastră va fi o rezistenţă puternică şi că există resentimente puternice antiruseşti create de-a lungul istoriei şi prin faptul că ne-au luat Basarabia în 1812, şi ne-au dat ultimatumul din 1940, şi ne-au luat Basarabia şi Bucovina de Nord în 1940.

Este greşită poziţia, este falsă ideea pe care chiar şi Dumitru Tinu de la Adevărul a lansat-o în august 1998, potrivit căreia „domne, n-a fost nicio problemă, Ceauşescu a făcut un spectacol degeaba, nu a existat un asemenea pericol în Cehoslovacia, după aceea s-au liniştit lucrurile.

Consider o bazaconie afirmaţia unora care spun că România ar fi fost desemnată de Moscova să se opună invadării Cehoslovaciei, ca să pară că exista democraţie în cadrul Tratatului de la Varşovia. Cei mai aprigi adversari ai evoluţiei evenimentelor din Cehoslovacia erau conducătorii RDG, Poloniei şi Ucrainei, care susţineau că aceasta ar contamina şi ţările lor.

Pe urmă, am asistat la o discuţie a lui Ceauşescu cu Todor Jivkov (liderul de partid şi de stat bulgar – n.n.) unde, mai în glumă, acesta zicea: „Trupele mele voiau să facă o vizită până la Bucureşti. Era intenţia să facă o vizită până la Bucureşti.

La rândul său, însuşi Brejnev l-a întrebat pe Ceauşescu: „Chiar credeaţi că ostaşii români vor trage în cei ai armatei sovietice?. „Da, dacă ne călcau frontiera noastră şi ne atacau ţara!, a răspuns Ceauşescu.

Există şi alte multe documente care arată că sovieticii preconizau o intervenţie în România.

E greşită poziţia că Nicolae Ceauşescu a condamnat invazia pentru a se apăra pe el însuşi. Nu, n-a plecat de aici, ci de la poziţia de principiu pe care am citat-o înainte din Comunicatul comun româno-cehoslovac, care era susţinută şi de Maurer, şi de ceilalţi, şi, de fapt, de întregul nostru partid. Este adevărat însă că, după aceasta, judecând acum, Ceauşescu a folosit ulterior ca argument înlăturarea lui Dubcek şi arestarea membrilor Comitetului Central al PC din Cehoslovacia (de către trupele sovietice – n.n.) pentru a-şi întări poziţiile, mergând până acolo încât din prim-secretar a devenit secretar general al Comitetului Central al PCR, iar ulterior secretar general al partidului, a cărui schimbare din funcţie putea fi făcută numai de Congres şi nu de vreo plenară a CC (…)

Acestea sunt lucrurile pe care aş vrea să le spun. Cred că paginile publicate de „Adevărul“ ( realizate de Dumitru Constantin- n.n.) în cele patru numere din vara lui 2005 – şi dedicate Cehoslovaciei, înainte şi după invazie -, telegramele din timpul respectiv sunt o oglindă corectă a realităţilor care erau atunci şi a poziţiilor exprimate de diferite ţări, organizaţii şi partide în legătură cu acest foarte grav eveniment internaţional.

 

 

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda 2
Dumitru Constantin 677 Articole
Author

3 Comentarii

  1. Dumitru Popescu, Stefan Andrei, Ceausescu,… am luat-o razna cu totii? Nu exista comunisti buni si comunisti rai. Sistemul insusi era rau astfel incat nu permitea aparitia unor oameni integri in sfera puterii. Obedienta era cuvantul de ordine in oricare partid unic.

    • Priveste evenimentele la nivel de anul 68 .Cat despre buni si rai se poate extrapola si la capitalism fara teama de a gresi !

  2. Domnule Dumitru Constantin,felicitari pentru acest articol!Idiotii care nu au trait evenimentele pe viu pot spune ce vor,important este ca Romania anului 1968 a avut o atitudine demna fata de URSS, cel mai mare dusman istoric al Romaniei,alaturi de Turcia,de Imperiul Austro-ungar si de mostenitorii acestora !

Comentariile sunt închise.

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.