Mici opere de artă din a doua epocă a fierului

Lucrurile frumoase și foarte frumoase sunt și ele trecătoare, din clipa când au devenit istorice si au căpătat chip concret pe pământ.

Hermann Hesse „Jocul cu mărgele de sticlă”

Prelucrarea sticlei a fost legată de metodele de extragere a metalelor din minereuri, dar producția organizată apare începând cu mileniul III a.Chr., posibil în Orientul Apropiat, deși locul de origine nu este cunoscut cu exactitate.

Sticla, la fel ca și aliajele de cupru, se topește atunci când este încălzită la aproximativ 1.000˚C, în funcție de compoziția exactă.

Deși, din punct de vedere modern, ar fi în general acceptat că sticla (având ca bază silice) este diferită de aliajul de cupru (derivat din minereuri de staniu și cupru), proprietățile de topire ale ambelor materiale ar fi putut însemna, în viziunea lumii perioadei Latène, că aceste două materiale erau mai strâns legate decât fierul (cuptoarele primitive nu puteau încă atinge temperatura de topire a fierului chiar dacă acesta era prelucrat prin reîncălzire repetată și martelare la cald) și aliajul de cupru.

Ca material, sticla este realizată prin combinarea a trei ingrediente cheie: silice, sodă și var. Spre deosebire de alte materiale topibile, culoarea și opacitatea puteau fi determinate prin adăugarea de oxizi și minerale.

Pasta de sticlă se obținea dintr-un amestec de cuarț sau nisip de cuarț, puțin var, natron (sodă), azotat de potasiu și uneori plumb, într-un creuzet. În general, înainte de încălzire se adauga fier sau cupru, mangan sau colorant de cobalt. Ingredientele erau apoi bine amestecate și încălzite până când formau un amestec incandescent cu structură vâscoasă.

Sticla extrasă era modelată în tije de sticlă strălucitoare care se solidificau rapid. Aceste tije sau bastoane erau apoi tăiate la lungimi utile pentru a face cele mai vechi și mai simple obiecte – mărgelele înfășurate. Procedeul tehnic consta în retopirea acestor bastoane de sticlă care erau înfășurate pe o tijă metalică. Rezulta o mărgică conică obținută prin răsucirea de mai multe ori a firului de sticlă în jurul tijei metalice. La momentul răcirii, metalul care se contractă mai mult decât sticla, oferea posibilitatea ca mărgelele să poată fi desprinse. Ornamentarea se realiza prin aplicarea punctată în suprafața mărgelelor de sticlă încă incandescente. Se obțineau în acest fel o serie de ornamente sub forma liniilor drepte sau formând zigzaguri, în formă de ochi simpli sau dublu stratificați, etc.

La început aceste obiecte au fost neglijate de arheologi și istorici în ciuda importanței lor pentru definirea rutelor comerciale, asocierea cu anumite stiluri regionale sau definirea uneori a statutului social. Astăzi, aceste „mici detalii” colorează în multe feluri cultura din care provin. Cercetătoarea Margaret Guido spunea în anii `70 cu ocazia realizării studiului despre mărgelele din Marea Britanie, că „a sosit în sfârșit timpul ca mărgelele de sticlă din perioada Latène să fie recunoscute nu numai pentru calitățile lor artistice, ci și pentru semnificația lor cronologică și culturală”.

În timp ce multe studii ale culturii materiale din cea de-a doua epocă a fierului legate de vestimentație se concentrează asupra obiectelor metalice (de exemplu, broșe, ace, broșe, torțe, oglinzi, obiecte cosmetice și echipamente de toaletă), mărgelele de sticlă oferă un contrast interesant, deoarece sunt realizate dintr-o materie primă diferită.

Studiul acestor bijuterii din sticlă a cunoscut un progres important în ultima perioadă pe trei direcții de cercetare: identificarea materiei prime folosite la realizarea acestor obiecte, reconstituirea procedeelor tehnologice folosite la modificarea structurală și a culorii prin intermediul reglării atmosferei și timpului de încălzire în cuptoare și cercetarea și analizarea caracteristicilor chimice ale materiei prime folosite pentru a determina locul de origine.

De asemenea, trebuie precizat că până în acest moment nu există dovezi concludente care să indice prezența atelierelor sau a producției de sticlă în cadrul siturilor arheologice aparținând epocii Latène. De aceea, majoritatea cercetătorilor au considerat că materia primă sub forma barelor sau bulgărilor de sticlă proveneau din atelierele mediteraneene.

În mediul grecesc nord-pontic sunt atestate ateliere de unde aceste artefacte au ajuns în mediul tracic, în așezările și necropolele din Carpații răsăriteni sau în regiunea Dunării inferioare.

Cu toate acestea, concentrația descoperirilor în situri arheologice corespunzând așezărilor de tip opidan (Manching în Bavaria, Stradonice în Boemia sau Stare Hradisko în Moravia), dar și ornamentarea care aparține esteticii epocii Latène, indică prelucrarea în produse finite a barelor de sticlă importate.

În cadrul fortificației daco-celtice de la Malaya Kopana (cursul Tisei Superioare în Ucraina Transcarpatică) a fost identificat un atelier de prelucrare a sticlei și foarte probabil de producere efectivă a unor produse finite. Complexul arheologic care corespunde perioadei de aculturație daco-celtică (secolul I a.Chr.) este alcătuit din amenajarea unui cuptor construit cu piatră de râu și a unui spațiu unde au fost descoperite creuzete și zgură. În afara acestei descoperiri nu există, așa cum s-a putut observa și în cazul culturii La Tène din Europa Centrală, dovezi arheologice certe care să ateste existența în perioadă pre-romană a atelierelor dacice.

La celți, geți și daci mărgele erau purtate în compunerea colierelor (vezi în acest sens colierul descoperit în mormântul nr. 73 din cadrul necropolei transilvănene de la de la Fântânele-Dâmbu Popii) sau împreună cu diferite amulete sau pandantive. Contextul arheologic este unul variat și aceste obiecte din sticlă sunt întâlnite mai ales în morminte de copii și femei în compunerea unor coliere, inele și cercei sau în cele ale războinicilor care le puteau purta ca talismane atârnate de mânerul sabiei.

Dovezile privind modul în care au fost folosite mărgelele de sticlă provin cel mai bine din contextul descoperirilor arheologice. Mai multe mărgele găsite împreună pot indica faptul că au fost purtate într-un set sau șirag. Deși poate fi adevărat doar într-o oarecare măsură pentru descoperirile din cadrul așezărilor, există posibilitatea ca acest lucru să nu reflecte cu exactitate practicile din trecut. În schimb, mărgelele găsite în morminte, în special acele cazuri cu mărgele multiple, pot fi plasate în raport cu corpul defunctului în cadrul costumului în ciuda descoperirilor reduse și documentate arheologic mai mult sau mai puțin.

În colecția noastră de arheologie sunt câteva mărgele din sticlă care provin din situri aparținând celei de-a doua epoci a fierului fără avea însă un context arheologic cunoscut.

Acestea sunt mărgele în care ornamentele punctate au fost stratificate pentru a se realiza un motiv ornamental „inelar”. Unele sunt simple și combină două straturi de sticlă, ceea ce reprezintă o caracteristică a majorității acestor mărgele; altele sunt mai complexe și sunt realizate din trei sau patru straturi de sticlă.

Majoritatea sunt realizate dintr-o pastă opacă, de culoare albastră, albastru-verzuie sau galbenă și au formă sferică, tronconică sau cilindrică. Sunt ornamentate cu „ochi” simpli sau dublu stratificați alb-albastru, linii vălurite sau protuberanțe.

Bibliografie generală

Elizabeth Marie Foulds: Glass beads in Iron Age Britain. A social approach, Durham University, 2014.

Margaret Guido: The Glass Beads of the Prehistoric and Roman Periods in Britain and Ireland, Ed. Thames and Hudson Ltd., 1978.

Maciej Karwowski: Major questions concerning Celtic Glass from Eastern Regions of the La Tène Culture, Analecta Archaeologica Ressoviensia/Tom 1, Rzesów, 2006, p. 133-160.

Aurel Rustoiu: Glass beads from the La Tène cemetery Fântânele Dâmbu Popii (Transilvania, România), în Des objects et des hommes. Études offertes à Michel Feugère, Ed. Mergoil, Drémil-Lafage, 2021.

Articol scris de dr. Sorin Cleșiu, arheolog, Biroul Arheologie Preventivă și Sistemtică, MMB