Mizele strategiei americano-israeliene în Orientul Mijlociu

Anunțul făcut vineri, pe Twitter, de președintele Donald Trump privind normalizarea relațiilor dintre Bahrein și Israel intervine la doar 29 de zile după ce și Emiratele Arabe Unite (EAU) luaseră o decizie similară în cazul statului evreu, numărul țărilor arabe care, au făcut acest lucru până azi ajungând la patru. În plus, hotărârea regatului Bahrein arată că actualul șef al Casei Albe își continuă politica de refacere a cărților din Orientul Mijlociu în vederea izolării Iranului, inamic declarat al Washingtonului și, în egală măsură al monarhiilor din Golf. În cazul conducerii regatului aceasta este de etnie sunnită, Teheranul fiind acuzat că „instrumentalizează” comunitatea șiită pentru a le ține în șah. De altfel, din 2016, relațiile dintre Manama și Teheran s-au degradat, ca și tensiunile dintre Arabia Saudită și Iran.

TRUMP ȘI STRATEGIA SA ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Mica insulă din Golf, Bahreinul are un rol strategic special, ea adăpostind o importantă bază navală americană, sediul Flotei a 5-a. Odată ajuns la Casa Albă, Trump a rupt și în acest caz, ca în atâtea altele, cu politica predecesorului său, democratul Barack Obama, el autorizând vânzarea de arme către Bahrein, în pofida acuzațiilor de violare a drepturilor omului, încurajând, totodată, regatul să întărească legăturile oficioase cu Israelul.

Să amintesc, în context, că voci autorizate din SUA susțin că, prin tradiție, lobbyul evreiesc este mai apropiat de Partidul Democrat, dar, odată cu venirea lui George W. Bush la Casa Albă, așa ceva pare depășit, președintele republican devenind cel mai mare prieten al Israelului dintre toți ocupanții Casei Albe.

Pe timpul lui Obama, relațiile americano-israeliene au cam stagnat, s-a ajuns până acolo încât premierul Netanyahu să fie invitat pentru a vorbi în Congresul SUA, iar șeful Casei Albe să ignore total evenimentul. În momentul în care Trump a ajuns la Casa Albă, 20 ianuarie 2017, situația s-a schimbat aproape radical. El a promis că se va implica în dezamorsarea conflictului israelo-palestinian, desemnându-l pe ginerele său, Jared Kushner, devenit consilier prezidențial, să se ocupe de acest dosar complicat.

Dar, înainte de toate, el a mutat Ambasada SUA la Ierusalim, recunoscând astfel acest oraș drept capitală a Israelului, gest pe care nici un alt președinte –democrat ori republican- nu l-a făcut. În al doilea rând, noul șef al Casei Albe a tăiat toate fondurile acordate palestinienilor, ceea ce a creat probleme grave, insurmontabile, Autorității Palestiniene.

Revenind la hotărârea luată de Bahrein, să notăm că, anunțând-o, președintele SUA declara că este „o zi cu adevărat istorică. În Orientul Mijlociu se petrec lucruri pe care nimeni nu și le-a imaginat. Pe măsură ce alte alte țări își vor normaliza relațiile cu Israelul, ceea ce se va întâmpla, suntem convinși că, foarte repede, regiunea va deveni mai stabilă, mai sigură și mai prosperă”.

În momentul în care, de la Washington, știrea respectivă pleca pe Twitter, același anunț îl făcea, de la Ierusalim, premierul Benjamin Netanyahu, el salutând „un alt acord de pace cu o altă țară arabă.”„Cetățeni ai Israelului sunt foarte emoționat informându-vă că astă seară am ajuns la un alt acord de pace cu o altă țară arabă, Bahreinul. Acest acord se adaugă păcii istorice cu Emiratele Arabe Unite. Ne-au trebuit 26 de ani pentru a ajunge de la al doilea la al treilea acord de pace (…), dar 29 de zile pentru un acord de pace între al treilea și al patrulea stat arab.Vor fi și altele. Este o nouă eră de pace”, a spus el.

Ne aflăm, după opinia mea, într-un moment de răscruce în regiune, bântuită de atâtea crize, între care tensiunea dintre Iran, pe de o parte, și SUA, plus Israel și țările din Golf este în creștere, de aici și opinia că hotărârea Bahreinului reprezintă o victorie evidentă pentru Trump și Israel. Pe urmă, vrem nu vrem, trebuie să recunoaștem că diplomația UE a fost prinsă pe picior greșit, iar cauza palestiniană este dată la spate.

Totodată, așa cum susține Will Wechsler, de la „Atlantic Council”, monarhiile din Golf se tem din cauza „dezangajării americane din regiune, pe care o consideră extrem de neliniștitoare”. „Centrele istorice arabe de putere, precum Cairo, Damasc sau Bagdad, fiind confruntate cu crize interne mari, țările din Golf se tem de creșterea puterii actorilor ne-arabi precum Iranul, Turcia și Rusia”.

Pornind de la aceste date, Wechsler arată: „Ceea ce vedeți azi este emergența unei noi coaliții spre a contra acești actori”.„Există diferențe culturale, dar ele sunt pe cale să fie depășite pentru că ele împărtășesc această analiză geopolitică și oportunitățile de cooperare în alte domenii”, îndeosebi economice.

Amintitul Wechsler mai crede că anexarea Cisiordaniei preconizată de Israel ar fi fost „o catastrofă strategică majoră” pentru acesta, iar recunoașterea sa de către statele arabe îi permite „să evite să-și tragă un glonț în picior”, îndeosebi în ipoteza în care Joe Biden, care s-a opus la toate astea, va câștiga prezidențialele americane. Dar întrebarea care se pune e simplă: ajuns la Casa Albă, Biden va remuta ambasada SUA la Tel-Aviv? Sau nu va mai recunoaște Ierusalimul drept capitala Israelului? Șamd.

Revenind la Trump, el se bucură de gestul Bahreinului, care a intervenit la câteva zile după ce el fusese nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace, după acordul cu EAU. Pe de altă parte, anunțul respectiv intervine în momentul în care, la Doha, în Qatar, guvernul afghan a început negocierile istorice de pace cu talibanii, la care a asistat șeful Departamentului american de Stat, Mike Pompeo. Tratativele respective sunt un alt element de progres către îndeplinirea unui obiectiv cheie stabilit de Trump, care a promis că va pune capăt „războaielor fără sfârșit”.

ELECTORATUL VA ȚINE SEAMA DE PROBLEMELE EXTERNE?

Cum toate acestea se petrec cu doar două luni înaintea alegerilor prezidențiale americane, opinez că, pe față ori în culise, Trump crede – și speră – ca ele să aibă impact asupra electoratului. În mod cert, asupra celui conservator, da, ca, de altfel, și în Israel, care a dorit mereu să obțină de la țările arabe recunoașterea sa, fără să se fi creat un stat palestinian. Cred însă că ponderea la urne a acestuia nu este una decisivă.

Ca urmare, rămân la părerea că, la 3 noiembrie, alegătorii americani nu vor fi interesați în mod deosebit de probleme externe, așa cum au fost în 1980, când democratul Jimmy Carter a dorit al doilea mandat la Casa Albă, dar a fost rejectat din cauza gravei probleme a diplomaților de la ambasada SUA din Teheran luați ostateci de Gardienii Revoluției din Iran. E drept, și azi alegătorii pot fi sensibilizați de pandemie, dar reflexele sunt pe plan intern.

Acum, pe 15 septembrie, oficialități din Emiratele Arabe Unite, Bahrein și Israel sunt așteptate la Washington pentru a semna oficial acordurile de pace cu statul evreu „nășite” de SUA. Festivitățile respective au loc la 27 de ani și 2 zile după ce, tot acolo, pe peluza Casei Albe, sub patronajul președintelui Bill Clinton, premierul israelian Ytzhak Rabin, ministrul său de Externe, Shimon Peres, și, respectiv, liderul palestinian Yasser Arafat au semnat acordul de reconciliere, moment urmat de istorica strângere de mână dintre cei trei.

Revenind la decizia Bahreinului de recunoaștere a statului Israel, de notat că ambele țări l-au lăsat pe Trump s-o anunțe oficial, ea devenind o știre foarte importantă a zilei respective, având un impact major asupra relațiilor dintre statul evreu și lumea arabă asupra cărora ne vom opri pe scurt.

ISRAELUL ȘI ARABII: 4 RĂZBOAIE ȘI 4 ȚĂRI CARE AU RECUNOSCUT STATUL EVREU

Istoria Israelului a fost marcată de relații tumultoase și patru războaie oficiale cu vecinii săi arabi. Din această perspectivă, acordul istoric anunțat la 11 septembrie cu Bahreinul nu este decât al 4-lea de acest gen, după pacea încheiată cu Egiptul, în 1979, apoi cu Iordania, în 1994, urmate de anunțul unuia similar cu EAU, 13 august 2020.

Proclamarea statului Israel și războaiele împotriva sa. 14 mai 1948, la trei ani după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și exterminarea a peste șase milioane de evrei de către naziști, David Ben Gurion proclamă statul Israel într-o zonă din Palestina. Imediat, armatele Egiptului, Siriei, Iordaniei, Libanului și Irakului intră în război cu noul stat, care, în 1949, va repurta o victorie zdrobitoare pe câmpul de luptă. Peste 780.000 de palestinieni sunt constrânși să ia calea exilului sau sunt goniți de pe locurile lor.

29 octombrie 1956. După trei luni de la naționalizarea Canalului Suez de către Egipt, Isrealul asaltează peninsula Sinai cu blindatele și aviația sa, ajungând pe malul Canalului Suez. Presat de ONU, SUA, apoi și de URSS, Israelul se va retrage.

5 iunie 1967. Israelul declanșează așa-numitul „război de șase zile” împotriva Egiptului, Siriei și Iordaniei, cucerind Ierusalimul de Est, zona arabă, Cisiordania, Banda Gaza, platoul sirian Golan și peninsula Sinai. Adică, așa cum susțin unele surse, un teritoriu de șase ori mai mare decât suprafața sa.

6 octombrie 1973. Egiputul și Siria atacă Israelul în Sinai și podișul Golan. După grave probleme la început, armata isrealiană revine pe pozițiile ocupate, dar cu pierderi severe.

1979, pacea cu Egiptul. În noiembrie 1977, președintele egiptean Anwar El-Sadat devine primul șef de stat arab care merge în Israel după proclamarea acestui stat. Această călătorie istorică, asupra căreia vom reveni într-un capitol special, deschide calea spre acordurile de la Camp David, din septembrie 1978, care, la 26 martie 1979, se finalizează prin semnarea, sub egida SUA, a tratatului de pace israelo-egiptean, primul încheiat vreodată între Israel și unul dintre vecinii săi.

1994, pacea cu Iordania.La 26 octombrie 1994, premierii israelian Ytzhak Rabin și iordanian Abdel Salam Majal semnează un tratat de pace, punând capăt unei perioade de 46 de ani de stare de război. Semnat în prezența președintelui SUA, Bill Clinton, tratatul garantează Israelului securitatea pe frontiera cea mai lungă și pune bazele unei colaborări economice. El recunoaște, totodată, „rolul istoric” al Iordaniei în gestionarea locurilor sfinte musulmane din Ierusalim.

Acordurile de la Oslo. În decembrie 1987, palestinienii din Cisiordania și Gaza declanșează „războiul pietrelor”, prima Intifadă ( răscoală) împotriva ocupației israeliene.

13 septembrie 1993. După șase luni de negocieri secrete începute la București și continuate la Oslo după căderea regimului comunist din România, Israelul și OEP semnează, la Washington, acordurile privind autonomia palestiniană. Yasser Arafat revine în teritoriile ocupate, stabilind cartierul general al Autorității Palestiniene la Ramallah.

4 noiembrie 1995. După discursul rostit la o grandioasă manifestație la Tel Aviv, premierul Ythzak Rabin este asasinat de un extremist evreu ce se opunea procesului de pace cu arabii.

PLANUL LUI TRUMP. 6 decembrie 2017. Președintele SUA recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului, stârnind furia palestinienilor și a comunității internaționale. 14 mai 2018. SUA transferă ambasada la Ierusalim. Martie 2019. Șeful Casei Albe semnează decretul ce recunoaște suveranitatea Israelului asupra platoului Golan. 28 ianuarie 2020. El anunță planul său controversat ce prevede în principal anexarea de către Israel a unei părți importante din Cisiordania ocupată. Țările arabe denunță planul și susțin că o anexare ar provoca „un conflict major”. 13 august 2020. Trump anunță semnarea unui „acord de pace istoric” între Israel și EAU, în virtutea căruia statul evreu acceptă să pună capăt continuării anexării teritoriului palestinian.11 septembrie 2020. Trump anunță că un al 4-lea stat arab, Bahreinul, își normalizează relațiile cu Israelul. De la Tel-Aviv, premierul Netanyahu anunță că s-ar putea ca și alte state arabe să facă același lucru.

CE AU DISCUTAT BEGIN, CEAUȘESCU ȘI SADAT

Când, în noiembrie 2017, s-au împlinit 40 de ani de la istorica vizită în Israel a președintelui egiptean Anwar El-Sadat, atât la Cairo, cât și în SUA, și mai ales la Ierusalim, momentul a fost evocat pe larg de mass-drept media, aducându-se noi detalii din culisele acestui eveniment memorabil, care a marcat profund relațiile internaționale și felul în care erau abordate problemele spinoase.

Din această perspectivă trebuie spus că dorința noastră de a evoca rolul jucat de România, diplomații și oamenii politici de la București în facilitarea acestei vizite a fost suplinită cu brio de un articol apărut pe 20 noiembrie 2017 la adresa https//www.jforum.fr . Îl reproduc integral, așa cum a fost scris, sine ira et studio.

„În istoria națiunilor, președintele român Nicolae Ceaușescu este considerat unul dintre cei mai mari dictatori din secolul XX. Dar în cea a statului Israel, el va rămâne înainte de toate cel care, în urmă cu peste 40 de ani, a fost la originea unuia dintre evenimentele cele mai marcante din același secol XX: vizita istorică a președintelui Anwar El-Sadat la Ierusalim”, se arată în șapoul articolului semnat de Daniel Haik.

„Ne aflăm la sfârșitul lunii august 1977. Manahem Begin nu și-a preluat funcția de premier decât de două luni, la 20 iunie.Și, pentru a termina acuzațiile de om care „vrea război”, făcute imediat de stânga isrealiană, el l-a numit șef al diplomației pe Moshe Dayan, un „laburist” al cărui prestigiu a fost afectat de implicațiile războiului Yum Kippur.

Menahem Begin s-a dus în România pentru o întâlnire la cel mai înalt nivel cu Nicolae Ceaușescu. România era la ora aceea singura țară din blocul de Est care avea relații cu statul evreu. Begin a auzit atunci din gura dictatorului român că președintele egiptean Sadat s-a declarat gata pentru o întâlnire între delegați israelieni și egipteni.Până atunci, singurele întâlniri de acest gen aveau un caracter militar, pentru că, de la sfârșitul războiului Yum Kippur, ele se țineau la faimosul kilometru 101 între generali din cele două țări inamice și s-au soldat, în 1974, cu o primă retragere teritorială a forțelor israeliene de pe malurile Canalului Suez.

Begin, care știa că Golda Meir ( fostul premier-n.n.) avusese deja contacte indirecte cu Sadat via Ceaușescu, a luat foarte în serios această informație a liderului român și i-a cerut să-și precizeze opinia.„Este adevărat că președintele Sadat este gata să mă întâlnească peresonal?” Ceaușescu i-a răspuns că, deocamdată, el preferă o întâlnire între delegații de rang mai mic, dar a lăsat să se înțeleagă că o atare întâlnire nu este deloc imposibilă.

Revenit la Ierusalim, Begin a convocat consiliul de miniștri pe 4 septembrie, informând despre conținutul acestei convorbiri. Dar, în aceeași zi, Moshe Dayan, deghizat și purtând o perucă, se afla în Maroc, pentru o întâlnire ultrasecretă cu regele Hassan II. Marocul, ca și România, era implicat deja în tratativele dintre israelieni și egipteni după războiul Yum Kippur, iar Ytzhak Rabin, pe atunci premier, întâlnise deja în secret regele, în octombrie 1976. Moshe Dayan i-a cerut regelui să-i organizeze o întâlnire cu șeful guvernului egipten, Hassan Tohami, care, cu câteva săptămâni înainte, avusese și el o întrevedere cu patronul Mossadului, Itzhak Hofi.

La 9 septembrie, regele îi dă un răspuns pozitiv și, la 16 septembrie, are loc, la Rabat, întâlnirea Tohami-Dayan. Cei doi dezbat condițiile unui acord israelo-egiptean.Tohami îi explică lui Dayan că Sadat vrea să recupereze integral peninsula Sinai și se consideră un „soldat” al cărui teritoriu a fost cucerit. Tohami afirmă că Sadat este gata să aibă încredere în Begin și îi spune că, dacă premierul israelian îi garantează verbal o revenire a Sinaiului la Egipt, atunci el nu va avea alte revendicări.

Documentele top-secret ale protocoalelor dezvăluite în 2012 nu permit să se afirme că Begin și Dayan și-au luat un angajament solemn privind o retragere israeliană din tot Sinaiul chiar înaintea vizitei lui Sadat la Ierusalim. Dar, s-a convenit să se spună că a fost un angajament tacit asupra acestui punct. La finele lui octombrie, Sadat a fost și el la București pentru a-l întâlni pe Ceaușescu. Dictatorul român i-a împărtășit impresiile foarte pozitive despre Begin.

Potrivit fostului șef al diplomației egiptene, Ismail Fahmi, după această întâlnire cu Ceaușescu Sadat ar fi luat în calcul pentru prima oară ideea de se duce la Knesset, în Ierusalim ( text bolduit în articolul original-n. DC). Fahmi însuși s-a opus de la început la inițiativa lui Sadat și va demisiona în ajunul vizitei lui istorice în capitala israeliană. Începând de la această întâlnire cu Ceaușescu, Sadat va precipita lucrurile cu un singur obiectiv: să devanseze reuniunea Ligii Arabe, care risca să-l împiedice să ducă la bun sfârșit planul lui de a merge la Ierusalim.

La 4 noiembrie 1977, Sadat anunță intenția de a organiza o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU în partea de Est ( arabă) a Ierusalimului în prezența responsabililor israelieni și a lui Yasser Arafat, în cadrul Conferinței de la Geneva. Dar americanii, care erau preocupați cu pregătirea Conferinței, nu au luat în serios această propunere.Sadat a făcut atunci un tur până la Teheran, unde s-a întâlnit cu șahul Iranului, care, cum se știe, avea relații strânse cu statul evreu.Reza Pahlavi l-a încurajat să meargă pe calea unei vizite la Ierusalim. În fine, înainte de a reveni la Cairo, Sadat s-a dus și în Arabia Saudită. În acel moment, americanii nu erau implicați în problema vizitei la Ierusalim. Dar, Henry Kissinger, miticul șef al diplomației americane care i-a cedat locul său lui Cyrus Vance după demisia lui Nixon, a obținut frânturi de informații privind contactele secrete între israelieni și egipteni via…Ceaușescu.Atunci el a avut o mare teamă ca nu cumva despotul român să-i informeze pe sovietici despre aceste tratative (Tocmai Kissinger credea așa ceva, el, care conlucrase în secret cu diplomația română în normalizarea relațiilor cu RP Chineză? n.DC)…

La 9 noiembrie, revenit la Cairo, Sadat a rostit un discurs care va zgudui Orientul Apropiat: în Adunarea Națională, în prezența lui Arafat, el detaliază eforturile pe care le-a făcut de mai mulți ani pentru a se ajunge la o pace regională după care declară : „Sunt gata să merg până la capătul lumii pentru a împiedica rănirea unuia dintre soldații mei. ..Iar israelinii vor fi surprinși, dar sunt gata să merg până la ei, în Knessetul lor, pentru a discuta cu ei !”

Președintele american Jimmy Carter salută această declarație, dar nu-i acordă o importanță prea mare. Begin, „cel dornic de război”, este cel care va ține seama de ideea lansată de Sadat.La 10 noiembrie, președinția consiliului de miniștrii de la Ierusalim dă publicității un comunicat în care Begin se declară gata să-l primească la Ierusalim pe Sadat cu toate onorurile cuvenite rangului său pentru a discuta despre pace.

Apoi el respinge propunerile din ajun ale lui Sadat privind o retragere totală din Sinai și asupra drepturilor palestinienilor… Begin reiterează propunerea sa în engleză. Între 11 și 13 noiembrie, pentru prima oară, guvenul ia în calcul faptul că Sadat ar putea veni curând la Ierusalim.La 13 noiembrie, consiliul de miniștrii dezbate problema unei posibile vizite a lui Sadat.

Begin propune să se lanseze o invitație oficială de la tribuna Knessetului. Paradoxal, Dayan, care îl întâlnise pe Tohami, este unul dintre cei sceptici, și avertizează să nu fie o manevră egipteană… Amintirea războiului Yum Kippur este încă foarte vie…. Două zile mai târziu, șeful Statului Major al Tsahal ( armata israeliană), generalul Motta Gur, avertizează asupra existenței unei mari manevre militare egiptene și pune lumea în gardă în privința unui eventual subterfugiu egiptean ce ar putea permite declanșarea unui nou conflict.Dar Begin este hotărât să meargă înainte…

La 15 noiembrie, premierul israelian lansează invitația sa oficială președintelui ca să vină la Ierusalim și trimite, originalul invitației americanilor, care să i-o remită lui Sadat. În aceeași seară patronul hotelului King David ( din Ierusalim) anunță că hotelul său este gata să-l găzduiască președintele egiptean. Sadat se duce la Damasc, unde președintele Hafez Assad îi cere să nu se deplaseze la Ierusalim, dar raisul egiptean este hotărât în ce-l privește. El promite că nu va semna o pace separată cu Israelul. O promisiune pe care nu și-o va ține. …

Joi, 17 noiembrie guvernul israelian desemnează o comisie ce se va ocupa de de pregătirea acestei vizite istorice. În ziua de Sabbat 19 noiembrie 1977, răspunsul oficial pozitiv al președintelui egiptean sosește la biroul premierului israelian! În aceeași seară, la mai puțin de trei ore după încheierea Sabbatului, președintele Sadat apare surâzător la ușa avionului său aterizat pe aeroportul din Tel-Aviv. Trompeții cântă. Incredibilul se produce sub ochii a milioane de israelieni, sute de milioane de arabi și din întreaga lume…Restul este scris în istoria statului Israel”.

UN PRECEDENT ISTORIC: VIZITA LUI NIXON ÎN CHINA

Înainte de a prezenta culisele vizitei lui Sadat la Ierusalim, să facem loc firesc unui precedent istoric, care, la rândul său, a creat stupoare în cancelariile lumii și în rândul opiniei publice mondiale.

Reamintesc că suntem în plin Război rece, dar asta nu l-a împiedicat deloc pe președintele SUA, Richard Nixon, ca, la 15 iulie 1971, în timpul unei scurte alocuțiuni televizate, să anunțe că a acceptat invitația premierului Consiliului de Stat al RP Chineze, Zhou Enlai (pe atunci mai cunoscut în România drept Ciu En Lai) de a se deplasa la Beijing înaintea lunii mai din anul următor.„Nu poate exista o pace stabilă și durabilă fără participarea Republicii Populare Chineze și a celor 700 de milioane de locuitori ai săi!”, declară el.„Voi face această călătorie”, a spus șeful Casei Albe, „pentru că eu cred că este una în slujba păcii”.

Nixon a dezvăluit că preludiul la această bombă diplomatică îl reprezintă călătoria secretă făcută la Bejing în week-endul precedent de consilierul său pentru Securitate Națională, Henry Kissinger, pe care toată lumea îl știa în Pakistan ( Să notez, în context, că este știut, cred, că această vizită secretă a lui Kissinger în China a fost pregătită prin medierea României, fapt pe care el avea să-l uite, dacă este adevărat, când a venit vorba de aranjarea călătoriei istorice a lui Sadat la Ierusalim, peste șase ani!).

Puțin mai înainte, în aprilie, Beijingul găzduise meciul de tenis de masă între o selecționată americană și una chineză, prilej cu care s-a lansat un nou concept – „diplomația ping-pongului”.

Toate acestea aveau loc într-un moment în care SUA recunoscuseră Taiwanul, iar această provincie rebelă era membră permanentă a Consiliului de Securitate al ONU.

Richard Nixon avea să sosească la Beijing pe 21 februarie 1972, având convorbiri cu premierul chinez, dar asta după o întâlnire surpriză de câteva ore cu legendarul lider de partid Mao Zedong. Despre convorbirile cu acesta există și o relatare ce nu pare apocrifă, potrivit căreia Mao i-ar fi declarat lui Nixon că, după părerea sa, „situația internațională este excelentă și se îmbunătățește în continuare…”

Prima vizita a unui președinte american în China a deschis calea normalizării relațiilor diplomatice între cele două țări, în 1979, Washingtonul angajându-se, între altele, să nu mai întrețină raporturi oficiale cu Taiwanul, care, ca urmare, și-a pierdut locul în Consiliul de Securitate, ocupat, firesc, de R. P. Chineză. Nu e mai puțin adevărat că, într-un moment în care polemica sovieto-chineză atinsese apogeul, la Washingotn s-a mizat pe reglementarea relațiilor cu China și ca un factor de șantaj la adresa Kremlinului.

CULISELE VIZITEI ISTORICE A LUI SADAT LA IERUSALIM

Pe măsură ce timpul s-a scurs de la vizita lui Sadat la Ierusalim, ce a surprins întreaga lume, multe țări arabe au reacționat foarte dur, iar câteva mișcări radicale palestiniene au promis răzbunare cruntă. Astfel, la 5 decembrie, reuniți la Tripoli, reprezentanții Libiei, Siriei, Algeriei, Irakului, Yemenului de Sud și OEP formează un „Front unificat”, botezat apoi „Frontul fermității”, care, la 31 martie 1979, la câteva zile după semnarea Tratatului de pace israelo-egiptean, devine „Frontul refuzului”.

Totodată, Conferința de la Bagdad decide ruperea relațiilor diplomatice dintre statele arabe și Egipt. De asemenea, sidiul Ligii Arabe este transferat la Tunis, iar Egiptul a fost persona non grata în Liga Arabă timp de 11 ani.

Dar să revenime la culisele vizitei care a șocat lumea, nu doar Orientul Mijlociu. Datele de mai jos aparțin lui Jeff Abramowitz, redactor șef la i24, și au fost făcute publice în premieră pe 21 noiembrie 2017.

„Când avionul a aterizat nu știam ce avea să se întâmple. În acea seară rece din noiembrie 1977, scepticismul plana pe aeroportul Ben Gurion.Cei mai mulți erau plini de speranță, în timp ce alții credeau că Israelul era victima unui bluf orchestrat cu grijă.

Apoi s-a deschis ușa avionului și a ieșit un tip în costum închis, cu o expresie rece. Aproape timid, el a surâs, a ridicat mâna dreaptă, răspunzând tunetului de aplauze care au izbucnit din mulțime. Președintele Anwar El-Sadat era într-adevăr în vizită oficială în Israel, într-o țară pe care națiunile arabe refuzau s-o recunoască.

Președintele de atunci, Ephraim Katzir, și primul său ministru Menahem Begin îl așteptau amândoi la piciorul pasarelei avionului, iar călduroasele lor strângeri de mână au fost punctul culminant după zilele frenetice ce au urmat datei de 9 noiembrie, în care Sadat a vorbit în Adunarea Națională.

Atunci, în cursul unui discurs care durase circa două ore, el s-a abătut de la textul pregătit în prealabil. Nimeni dintre cei de față – nici din altă parte, din lume- nu era pregătit pentru ceea ce avea să spună el. „Sunt gata să merg până la capătul lumii pentru pace…Iar israelienii vor fi surprinși, dar sunt gata să merg la ei până în Knessetul lor, pentru a discuta cu ei”, a declarat el.

( Declarația făcută în Adunarea Națională de Sadat a avut un impact mondial uriaș. Imediat, posturile de radio și cele de televiziune din numeroase state ale lumii – nu din cele comuniste- și-au întrerupt emisiunile, reluând știrea și fragmente din cuvântarea respectivă, care a spulberat pur și simplu un tabu străvechi. Se pare că unele țări precum URSS, cu servicii de spionaj redutabile, au fost surprinse total-n. DC)

La Ierusalim, premierul Begin a luat act de acest discurs, iar de a doua zi și-a manifestat dorința de a-l întâlni pe conducătorul egipten.La capătul unei săptămâni de agitație diplomatică între Ierusalim și Cairo s-a anunțat, în fine, că Sadat va merge în Israel pe 19 noiembrie.

În ce privește pregătirile, trebuia să se plece de la zero.Din arhive a fost scos un fișier ce conținea toate informațiile referitoare la vizita președintelui SUA, Richard Nixon, în Israel, în 1974, și a fost studiat. Se puneau probleme de securitate. Pentru lumea arabă și îndeosebi pentru Cisiordania și Banda Gaza ( ocupate pe tunci de Israel după „războiul de șase zile”- n. DC) vizita lui Sadat însemna o trădare. Raisul egiptean va fi o țintă pe tot timpul vizitei sale.

Israelul a desfășurat pentru delegația egipteană un dispozitiv de securitate fără precedent. Peste 10.000 de agenți de poliție și mii de soldați au asigurat securitatea vizitei. Ambasada SUA a împrumutat mașina sa blindată. Spitalul Hadassa din Ierusalim a primit rezerve de sânge compatibile cu grupa sangvină a lui Sadat și a anturajurului său. Blocurile operatorii erau în alertă permanentă.

Dar, armata – sau cel puțin fanfara sa – se confrunta cu o altă problemă. Nimeni nu avea partiturile imnului național egiptean. Problema a fost rezolvată până la urmă după ce cineva l-a înregistrat la radio. Repetițiile au debutat prin audierea casetei, apoi SUA au reușit să obțină o copie a partiturii tocmai în… Cipru.

O altă problemă: pe străzile din Ierusalim trebuiau arborate drapele egiptene dar nimeni nu avea așa ceva. Ele au fost confecționate cu o rapididitate uimitoare. S-au fabricat t-shirt-uri ce-i reprezentau pe Begin și Sadat înconjurați de inimi și pe care scria „All you need is love” („Nu ai nevoie decât de iubire”).

Din cauza amărăciunii apărute ulterior a fost prima oară când un t-shirt de proastă calitate a durat mai mult decât mesajul înscris pe el. Muzicienii israelieni au scris și înregistrat cântece despre pace, mai mult sau mai puțin memorabile. Agențiile de voiaj au început să se pregătească pentru vizite în Egipt.

În vinerea care a precedat vizita o echipă egipteană a sosit în Israel. Milioane de telespectatori au urmărit acest program excepțional. Egiptenii erau aplaudați cu entuziasm și în toată țara domnea un entuziasm debordant, chiar optimism. Însă nu toată lumea împărtășea această agitație. Gen. lt. Mordechai Gur, care pe atunci era șeful Statului Major al Armatei, a declarat unui ziar că această vizită era un subterfugiu al Egiptului și a avertizat locuitorii „să nu se lase cuprinși de entuziasmul lor”.

Gur nu era singurul care avea rezerve.„Când a aterizat avionul, nu știam deloc ce avea să se întâmple. Ușile s-ar fi putut deschide în fața unor comandouri egiptene care ar fi sărit din avion și ar fi deschis focul asupra israelienilor. Nu se știa câtuși de puțin la ce să se aștepte”. Dar acest urât presentiment s-a risipit atunci când Sadat a luat poziția de drepți, în momentul executării imnurilor israelian și egiptean, în timp ce se trăgeau cele 21 de salve de tun și în fața gărzii de onoare formate din 72 de militari. Televiziunea israeliană a exclamat: „Acesta este începutul unei noi ere”.

Nu a fost rostit niciun discurs la aeroport, dar acest lucru avea prea puțină importanță. Ceremonia televizată era suficientă. Aproape toată populația se afla în fața televizoarelor. Cei care nu puteau privi la tv găsiseră soluții alternative. Liderul Partidului Muncii la acea vreme, Eitan Cabel, care era în acel moment în plină pregătire militară, asculta ceremonia la un tranzistor. Când acesta a întrerupt o conferință militară pentru a anunța: „Gata, a aterizat”, au izbucnit aplauze furtunoase printre recruți.

La rândul său, ambasadorul isralien la ONU, Haim Herzog, a privit la New York ceremonia transmisă de televiziunea americană și nu și-a putut stăpâni o lacrimă. Ca si soția sa, născută în Egipt.

Sadat nu știa că lacrimile curgeau pe obraji, dar simțea emoția care plutea în aer. Rigiditatea și solemnitatea acestuia s-au estompat atunci când a coborât printre demnitarii care îl așteptau. „Nu am blufat”, i-a spus lui Gur, în timp ce îi strângea mâna.„Voiam să vă regăsesc aici”, i-a zis apoi surâzând lui Sharon, pe atunci ministru al Agriculturii, care condusese contraatacul israelian în Canalul de Suez și Egipt, în timpul războiului de Yum Kippur, care se desfășurase cu patru ani înainte.

Arieh Naor, care era la acea vreme șef de cabinet, își amintește că a fost „foarte entuziasmat” în momentul în care Sadat a coborât din avion. Dar, în același timp, când acesta i-a strâns mâna și l-a privit în ochi, nu a putut să nu „se gândească la prietenii pe care i-am pierdut în acest război”.

Israelienii nu s-au mulțumit să privească sosirea lui Sadat la televizor, mii de oameni au ieșit pe străzile Ierusalimului pentru a aplauda convoiul când acesta a intrat în oraș și s-a îndreptat spre hotelul King David, care, cu această ocazie, era rezervat exclusiv egiptenilor.

Starea de euforie a continuat și ziua următoare. Ziarele israeliene, care își avertizaseră la început cititorii asupra debordărilor de emoții, și-au schimbat linia editorială.„Alan Wa Sahlan Bi-Rais Sadat” (Bun venit președintelui Sadat) se putea citi în arabă pe prima pagină a ziarului „Jerusalem Post”. Același mesaj se putea citi pe prima pagină a cotidianului „Ma`ariv”, dar în ebraică.

Dar vizita nu s-a desfășurat fără probleme. Sadat s-a enervat pentru că doar 500 de arabi și membri ai partidului său fuseseră autorizați să se roage cu el la moscheea Al-Aqsa din Ierusalim. El a cerut să fie lăsați și alți arabi, al căror număr a ajuns la 6.000. Luni dimineață, un agent de securitate egiptean a fost găsit mort în camera sa de hotel. Medicii israelieni și egipteni au ajuns la concluzia că el murise în urma unei crize cardiace.

La acea vreme, rețelele de socializare nu existau încă și nu permiteau teoreticienilor complotului să se exprime liber. De aceea, s-a păstrat secretă această moarte, de ambele părți. De asemenea, circulau zvonuri în legătură cu cravata pe care Sadat a purtat-o la dineul de stat oferit în onoarea sa. Potrivit unor zvonuri, motivele de pe cravată reprezentau cruci gamate întrepătrunse.

Intresul major al vizitei lui Sadat l-a reprezentat, fără îndoială, discursul în fața Parlamentului israelian, Knesset. Evenimentul s-a desfășurat așa cum se stabilise, cu excepția câtorva deputați care nu l-au aplaudat atunci când el a intrat în sală.

Dar discursul lui Sadat și cel al lui Begin au demonstrat că, sub această aparentă euforie, și în ciuda declarației lui Begin „Noi ne apreciem”, cele două părți rămâneau departe una de cealaltă. Cele două țări și-au păstrat această poziție cu ocazia negocierilor complicate care au urmat acestei vizite, până când a fost semnat tratatul de pace, în martie 1979, adică la 15 luni după vizita lui Sadat în Israel.

Dar, la cea vreme, faptul că un conducător al uneia din cele mai mari țări arabe – care a fost și principalul adversar al statului evreu în cursul ultimelor războiaie – anunța voința sa de a pune capăt stării de război dintre cele două țări era suficientă pentru israelieni. Sadat a plecat din Israel după ce cucerise majoritatea țării datorită demnității, entuziasmului și mesajului pe care îl adusese.

Asa cum era de așteptat, israelienii și-au reluat cu greu cursul vieții după agitația din ultimele zile. Dry Bones, desenator la „Jerusalm Post”, a numit acest fenomen „Depresie post-Sadat”. Tot el a rezumat cel mai bine ceea ce israelienii și majoritatea opiniei mondiale gândeau despre evenientele ieșite din comun care se desfășuraseră cu câteva zile în urmă. Un desen umoristic publicat în ajunul sosirii lui Sadat reprezenta un personaj reflectând la abolirea restricțiilor monedei israeliene și taxelor de călătorie. „Și mâine seară, Sadat sosește la Ierusalim”, spunea personajul. „Cred că am LSD în cafeaua mea”.

Dincolo de orice comentarii ne aflăm în fața unor pagini de istorie asumată de oameni de stat care au acționat cu rațiune, cutezanță și devotament. În cazul lui Sadat și al lui Rabin, ei au plătit cu viața hotărârile politice pe care le-au luat spre a salvarda pacea și a cultiva un climat al dialogului și înțelegerii.

CE ȚĂRI ISLAMICE SUSȚIN BAHREINUL

Revenind la decizia Bahreinului de a recunoaște statul Israel este de notat că, după cum se pare, aceasta ca avut o mai redusă acoperire mediatică în comparație cu cea a EAU din august.Pe urmă ea a fost primită în diferite locuri cu diferite reacții ceea ce arată că regiunea Orientului Mijlociu este divizată în două tabere. Într-una se află Iranul și Turcia, cât și aliați de-ai lor precum mișcarea palestiniană Hamas, iar cealaltă este în spatele Egiptului și Arabiei Saudite.

De asemenea trebuie văzut cum va evolua poziția Kuweitului, țară din Golf, vecină cu Iranul și Irakul, unde comunitatea șiită este la putere. Să nu uităm că aceeași țară a fost invadată de Irak, în 1990, ceea ce a dus la primul Război din Golf. Acum ea încearcă să afișeze o atitudine neutră și să nu joace un rol major în regiune, contrar Qatarului și EAU, care vizează un rol regional. Qatarul este acuzat că are tendința să joace un dublu joc în zonă, el primind grupuri extremiste precum Hamas, dar, totodată, vrând să pozeze într-un actor responsabil. Mai nou, dat fiind că trupele americane se retrag din Afganistan, Qatarul și Iranul vor să se implice și mai mult în această țară, mai concret în procesul de pace.

Oricum, Iranul și toți aliații săi i-au exprimat deschis condamnarea gestului făcut de Bahrein și EAU referitor la Israel. Jihadul Islamic sau Hamasul au criticat dur decizia respectivă acuzând țara de trădare și amenințând-o cu pedeapse grele. Și palestinienii s-au alăturat grupului ce a condamnat acordul respectiv.

Dar cea mai ostilă țară din regiune la adresa Israelului a devenit Turcia lui Erdogan, alături de Iran și Qatar ea susținând grupurile de opoziție din Bahrein. Evident, Egiptul a salutat decizia Bahreinului, azi ea având poziții smilare cu Arabia Saudită în privința Libiei, unde Turcia s-a implicat neașteptat de mult.