Moartea Mădălinei Manole a deschis o cutie a Pandorei care poate să ducă la „însănătoşirea” percepţiilor şi atitudinilor din societatea românească.
Ceva s-a schimbat în România în ultimele zile. Nu este o revoluţie, dar în acelaşi timp moartea unei cântăreţe a adus o transformare importantă în România.
Tragică şi şocantă, vestea decesului artistei pe ziua ei de naştere a adus ceva cu mult mai profund şi important decât ştirea în sine. Moartea ei a pus lumea pe gânduri şi a stârnit o mulţime de întrebări legate de o temă „tabu” până acum. Societatea românească nu a mai avut o asemenea discuţie de la revoluţie încoace… şi cu atât mai puţin înainte de 1989.
Prima întrebare (firească) pe buzele tuturor este „cum poate o fată tânără şi frumoasă, cu un copil mic, cu un soţ alături, cu o persepectivă clară, fără o boală incurabilă sau probleme financiare presante, să-şi ia viaţa?”. Logic, nu există un răspuns. Dar în domeniul bolilor psihice, logica şi raţiunea nu se găsesc.
De când am venit în România am rămas cu o uimire tăcută din cauza felulului în care bolile psihice sunt tratate de mass-media şi societate. În cel mai fericit caz apare o ştire de câteva rânduri într-un ziar când o persoană publică ia o supradoză şi ajunge la dezintoxicare la spital, sau Doamne fereşte îşi ia viaţa. Deseori însă, omul care are neşansa să aibă o afecţiune mintală e luat în derizoriu. E considerat în primul rând „nebun” sau „dezaxat” sau „bolând” sau „plecat de acasă” sau „nu e normal la cap”. Omul e trimis la Spitalul 9, mai mult în glumă decât pentru un ajutor medical real, sau i se spune „să se trateze la cap”. Se spune
că are „un stol de păsări în cap” sau mai rău. E ridiculizat fără strop de compasiune sau înţelegere.
Ce înseamnă boală mintală?
Bolile mintale sunt cât se poate de reale şi multe dintre ele sunt mai dificile decât cele fizice, pentru că sunt şi stigmatizate şi există multă ignoranţă despre ele. Cel care suferă se simte în iad, vitregit de cea mai elementară bucurie de a trăi. Este posibil că el să pară complet normal şi sănătos pentru lumea de afară, care duce la o suferinţă mai acută deoarece nici bolnavul nu înţelege de ce se simte aşa rău, dar arată normal. Este o boală necruţătoare care există în toate societăţile şi se află în toate grupurile sociale.
Mă refer aici la depresia clinică sau severă, depresie post-natală (depresie postpartum), care pot duce la sinucidere dacă nu sunt tratate. Sunt mult mai multe boli mintale, de la tulburări bipolare, schizofrenie, până la anorexia nervosa sau bulimie, dar vreau să discut despre depresie pentru că este cea mai cunoscută şi răspândită din cele enumerate de mai sus.
Un om cu o depresie nu este cineva care se trezeşte supărat şi indispus, sau un om care este necăjit că i s-a furat maşina, că l-a părăsit persoana iubită sau că a rămas şomer. Un depresiv nu este neapărat cineva melancolic sau morocănos. Eu cunosc depresivi de un optimism debordant cu o poftă de viaţă din cale afară când nu sunt bolnavi.
Depresia profundă este un „iad pe Pământ”. Scriitorul Ernest Hemingway şi-a luat viaţa chiar când primea tratament pentru această boală. Regina Cleopatra, balerina Irinel Luciu şi împăratul roman Nero au comis şi ei suicid.
O persoană care se află întro stare depresivă severă are simptomele următoare:
– Pierderea interesului pentru activităţi care înainte produceau plăcere
– Incapabilitate de a mai simţi emoţii
– Frică, autoînvinovăţire, autocompătimire
– Sentiment de neajutorare, stimă de sine scăzută
– Gânduri despre moarte şi/sau suicid
– Oboseală fizică şi/sau mentală
– Tulburări de somn şi apetit.
În România, doar o mică parte dintre cei care suferă de depresie ajung să conştientizeze această afecţiune şi să se supună tratamentului corespunzător, neexistând posibilităţi accesibile.
În afară de medicamentele tradiţionale (Prozac este cel mai cunoscut), există terapia cu electroşocuri (ECT), unde un stimul electric de scurtă durată este transmis la creier prin electrozi plasaţi pe cap. Aceasta se consideră că ameliorează depresia prin modificarea substanţelor chimice de la nivelul creierului numite neurotransmiţători. Este controversat, dar pare să aibă efecte scontate în unele cazuri severe. Are ca efecte secundare greaţa sau pierderea memoriei pe termen scurt, dar cei care suferă cronic de această boală au mare încredere în acest tratament.
În America, ţara tuturor posibilităţilor, este chiar „cool” în unele locuri, de pildă Los Angeles şi New York, să mergi la psihiatru, să arpţi că eşti o fiinţă complexă şi complicată şi pe deasupra ai bani să plăteşti aceste vizite. Însă în Europa lumea este în general mai discretă cu astfel de probleme. În România există psihiatri, dar şi duhovnici care îi ajută pe cei cu probleme de suflet. Am ales să nu discut despre decizia Bisericii Ortodoxe Române de a nu oferi o slujbă de înmormântare deplină pentru Mădălina Manole. Şi Ofelia în „Hamlet” al lui Shakespeare nu avea parte de o slujbă religioasă pentru că s-a sinucis. Cert este că biserica face parte din societate românească. După mine, societatea românească a început în această săptămână să-şi deschidă ochii la adevăratul sens al „bolilor mintale”.
Cine ajută la încheierea acestui subiect „tabu”?
În general celebrităţile sunt primele care vorbesc în public despre problemele lor, inclusiv de depresii. Cine poate să uite mărturia prinţesei Diana prin anii ’90 care a vorbit cu francheţe despre problemele din mariajul ei cu prinţul Charles, despre bulimie şi depresie postpartum. Acum câţiva ani s-a publicat un articol despre femeile celebre care au suferit de depresia post-natală. Manechinul Elle McPherson, actriţa Brooke Shields şi Lady Di. Multe femei obişnuite suferă de acest sindrom din cauza schimbărilor hormonale masive care se petrec după naştere. Mama se simte vinovată că, în loc să fie fericită cu noul bebeluş, este iritată, copleşită şi cât de poate de tristă. În Anglia, 10 la sută dintre toate mamele care mor înainte ca copilul lor să împlinească un an sunt cele care se sinucid, potrivit unor statistici. Aceste femei se simt mai puţin ruşinate văzând că şi persoane bogate şi celebre au aceleaşi reacţii.
Am fost plăcut surprinsă să văd şi să aud personalităţi precum Adrian Păunescu, Bianca Brad, Cătălin Botezatu, Mihai Mitoşeru, Laura Lavric şi Monica Tatoiu care au vorbit deschis despre problemele pe care le-au avut. Am numai stimă şi apreciere pentru cuvintele şi curajul lor de a juca un rol cât se poate de important în a deschide orizontul românilor în privinţa problemelor psihice.
Ce e de făcut?
Eu nu sunt expert medical şi nici nu intenţionez să dau vreun diagnostic cuiva, mai puţin în cazul Mădălinei Manole, care prin moartea ei, a deschis o cutie a Pandorei ce poate să ducă la modernizarea societăţii româneşti. Sper doar că lumea va continua să vorbească despre această problemă.
Cineva mi-a spus: „Alison, nu s-a schimbat nimic. Sunt doar cuvinte şi în România nimic nu se va schimba”. Eu nu sunt de acord cu această idee. Cuvintele schimbă şi transformă lumea. Societatea românească este în esenţă o societate inteligentă şi dornică să fie în pas cu tot ce se întâmplă în lume. România este în Europa şi românii au o putere de asimilare şi adaptare fantastică, atunci când societatea o doreşte, bineînţeles.
