Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

Am vrut să bombănim şi noi despre recenta remaniere a guvernului României. Un fel de apă de ploaie şi schimbări de unii cu alţii, care nu o să producă efecte. Pentru că politica dictată de la Cotroceni şi pusă în practică de un ignar iresponsabil de la Cluj ajuns la Bucureşti va rămâne aceeaşi. Ba ar putea fi mai abracadabrantă ţinând cont de noile sugative provinciale împinse din strategii de partid şi orgolii conjugale – „Ce zici, Florico, îl făcură pe Gogu ministru la Bucureşti… Să moară de ciudă Tanţa când m-o vedea în Mercedes la Palatul Victoria! O să-i iau şi io lu’ Gheorghe al meu nişte hamleţi că la Bucureşti iarna e mai rea decât la Băileşti!” – să accepte funcţii guvernamentale şi responsabilităţi naţionale pentru care nu au nici un fel de expertiză.

Bref, să trecem peste mizeriile imediate şi să profităm de două noi apariţii (reeditări, altminteri) editoriale. Cele două cărţi aparţin unor oameni care au vibrat, trup şi suflet, pentru o ţară numită România şi pentru poporul român. Din care cu onoare şi nedisimulată mândrie au făcut parte. Este vorba de mult regretaţii şi distinşii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Nu avem spaţiu să scriem mai pe larg despre consecvenţa şi tenacitatea cu care aceşti doi intelectuali au militat pentru ideile democratice şi s-au opus mizeriilor regimului comunist. Punând în joc nu doar cultură şi erudiţie, dar chiar propria piele. Nici până astăzi nu se ştie bine cine a bătut-o cu sălbăticie pe Monica Lovinescu la Paris. Nici până astăzi satrapii Securităţii care au anchetat-o şi au chinuit-o pe mama Monicăi Lovinescu nu au fost aduşi în faţa justiţiei. Este trist şi păcat că, furaţi de gâlcevile noastre politice, uităm şi neglijăm temele grave şi mizele mari. Politice, ideologice sau culturale. În „Diagonale” (Editura Humanitas, 2010) avem o sumă de lecturi critice ale multor cărţi apărute în Franţa anilor ’90. Autori de primă mână (Jean-Francois Revel, Soljeniţîn, Bukovski, Furet etc.) sunt prezentaţi în lumina propriilor idei şi comentaţi cu multă aprehensiune. Nu lipsesc nici portretele unor mari personalităţi române – Mircea Eliade – unde se pun accente necesare şi nuanţe care să contureze întregul unor cariere. Monica Lovinescu a fost şi a rămas consecventă cu ea însăşi. A apucat căderea comunismului, dar nu a apucat şi condamnarea lui. Nu doar de jure, ci şi de facto. Păcat. Lui Virgil Ierunca i se retipăreşte volumul „Fenomenul Piteşti” (Editura Humanitas, 2010), teribilă radiografie a ororilor consumate în puşcăriile comuniste. Ceea ce s-a petrecut la Piteşti depăşeşte cu mult imaginaţia noastră în materie de horror şi nu poate fi decât un alt îndemn pentru a nu ceda memoria noastră în favoarea nimicniciilor realităţii imediate. Ne-am bucurat de prietenia şi preţuirea acestor oameni minunaţi şi ne permitem să sugerăm celor care chiar ştiu ce înseamnă aceste două nume să profite de cele două apariţii editoriale pentru a face un excurs în propriul lor, nostru, trecut.

P.S. Dezavuăm cu vehemenţă limbajul obscen şi golănesc utilizat de unii dintre cititorii noştri şi considerăm că protecţia anonimatului nu le permite să apeleze la tot ce e murdar în subteranele noastre. Cu totul regretabil.