Natalie Ester: Viaţa mă ajută să interpretez fiecare rol

Într-o zi, Natalie Ester îmi spunea: “Sunt un om care poate să aştearnă pe pagină nişte poveşti pe care, ulterior, să le ridice la verticală şi să le vadă umblând frumos”.

Pentru mine, totul a început de la un zâmbet al ei, de la o scenă, de la un scenariu pe care îl percepeam ca fiind o bucată de viaţă. Am văzut-o prima oară pe Natalie Ester jucând, anul acesta, în piesa “Băiatul din Brooklyn”. Întruchipa o femeie influentă, stăpână pe sine, jovială. Deloc departe de cea din viaţa de zi cu zi, aş zice eu. O cunoşteam mai demult, din virtual, din întâlniri cu prieteni comuni. Atunci, însă, am văzut-o pe scenă şi, din primele momente, am regretat că aşteptasem atât de mult ca să îi cunosc şi latura aceasta.

Natalie Ester este un amestec de om şi personaj, care te incită să îţi doreşti să o cunoşti, să ştii până unde merg regia în viaţa proprie şi viaţa în spectacolul de teatru. Care îi sunt speranţele, temerile, aşteptările, tristeţile. Căci în spatele oricărui actor există un om. Acel om care influenţează, de fapt, fiecare rol al actorului. Fiecare rol. Fiecare. De fapt, aici n-am făcut decât să îi fur ideea:

– Nu teatrul mă ajută în viaţa de zi cu zi, ci viaţa mă ajută să îmi interpretez fiecare rol. Sunt un om foarte viu şi în afara teatrului. Am datoria de a fi Natalie. De fapt, tot ce am învăţat în viaţa reală mă ajută să aplic în actorie. Adevaraţii profesori de viaţă au fost cei din jurul meu, valorile pe care am încercat să le fur, nu să le copiez. Calităţi pe care nu le-am avut, dar a trebuit să fac rost de ele cumva.

N-am fost niciodată actriţă. Dar ca orice meserie pe care o iubeşti, o furi, o înveţi, totul se rezumă la un tramvai numit dorinţă. De aceea, am încercat să intru, cu întrebările mele, poate indiscrete, în mintea ei. Oare sunt şi dezavantaje în realitatea profesiei ei, dincolo de ceea ce vede un spectator? Mă întrerupe:

– E ca în iubire. Sunt nişte sacrificii pe care le faci. Dar pentru că e iubire, nu putem să le mai numim sacrificii. Nu ştiu dacă să le numesc dezavantaje. Dezavantaje? Poate cele financiare, dacă ar fi să fiu foarte sinceră. Mai aveam un interviu în care spuneam că din ce muncesc, din aia nu se vede. Cam aşa e şi cu răsplata financiară. Dar asta nu este doar în România, ci se întâmplă pretutindeni în lume. În Anglia, de exemplu, un actor o duce tare prost. O duce bine preţ de 2 ani, cât îl ţine un contract, apoi face ospătărie. Şi se chinuie, cu agentul lui cu tot, să mai prindă încă un contract.

Îmi spune că porneşti de la a avea idealuri. Cum ar fi avantajele lui Meryl Streep sau Julia Roberts. Crezi că eşti capabilă de performanţele lor. Pe parcurs, abia, înveţi că nu eşti niciuna dintre ele. Că actriţe ca ele nu se nasc în fiecare zi, în orice colţ al lumii. Şi te adaptezi.

„Nu ştiu dacă iubesc teatrul atât de mult încât să fiu dispusă să fac lucrurile pe care le-am văzut la alţii. Foame mare, culcat noaptea înfometat. Să n-ai un ban în buzunar, să fii mândru, să stai ascuns după alţii într-un autobuz pentru că nu ai avut bani de bilet. Dar care au rămas mereu cu zâmbetul pe buze.”

În timp ce ea vorbea, mă gândeam. Totuşi, visele, pasiunile, viaţa însăşi se întreţin cumva. Financiar. Oarecum jenată, mi-a spus că asta nu o impresionează. E un om lângă care a stat mereu norocul. Poate şi pentru că s-a născut într-o familie frumoasă. Are trei meserii, despre care nu prea discută, în general. Îmi vede nedumerirea.

– Datorită mamei. De la 18 ani, de când mi-am luat viaţa în serios, m-a întrebat: “Natalie, ce faci dacă are loc o prăbuşire?”. Ea îşi dorea să mă vadă profesor şi, cumva, mi-a insuflat dragostea ei pentru copii. Mama, fiind pediatru, am trăit şi copilărit printre copii, fie că stăteam şi făceam gărzi cu ea, fie că îi aducea acasă, umplând casa cu pacienţi. Pedagogia a fost a doua mea meserie, pe care mi-am îngrijit-o tacit. Învăţând copiii, am înţeles că, dacă mâine ar dispărea meseria mea de actor de pe faţa pământului, ar mai exista o meserie pentru mine. Pe care să o iubesc şi căreia să mă dedic.

Foto Radu Caraion

Îi ajută pe cei mici să gândească în limba engleză. Şi, în general, să gândească. Să gândească liber. Să fie ei înşişi. Ceea ce face cu ei se numeşte “drama in education”.

– Nu îi transform în actori. Îi dezvolt pentru toate materiile de la şcoală. Îi învăţ să îşi controleze emoţiile. Să fie sinceri. Să spună ceea ce gândesc. Să pună întrebări. Întrebări inteligente. Îi învăţ să gândească liber. Să nu se ia după acel “trebuie”, fără să primească o explicaţie. Căci cineva spunea că problema secolului nu este de a gândi, ci de a înţelege.

În timpul acesta, şi eu mă gândeam. Mă gândeam unde este, de fapt, răsplata? În propriile trăiri? În aplauze? În cei care vin din urmă şi cărora le lasă câte puţin din cunoaşterea ei? Îmi spune, râzând, că şi ei, ca oricui, îi place recunoaşterea muncii.

– Îmi place să adun premii. Că le adun pentru mine sau pentru alţii, nu conteayă. De exemplu: festivalul celor 5 teatre/5 licee, organizat de Primărie şi de UNITER. Fiecare teatru e repreyentat de câte un actor care lucrează la un spectacol cu liceenii, aruncândui, astfel, într-o competiţie. Miam luat rolul în serios. Întâlnirea cu tinerii de la Xenopol a fost de bun augur pentru mine, dar cred că şi pentru ei. M-am bucurat să îi văd câştigând, ştiind de unde am pornit şi unde am ajuns în cele câteva săptămâni petrecute împreună.

Pe undeva, simt că ezită să spună ceva. Insist. Are şi dezamăgiri. Poate faptul că sunt şi liceeni foarte buni care habar n-au cine a fost John Lennon. Cine a fost The Beatles. Cine a fost Ceauşescu. Ce s-a întâmplat în ’89. I-a unit pe John Lennon cu Ceauşescu şi a ieşit un spectacol-manifest. Un recviem al tinerilor de vârsta lor. Care, în ’89, au murit. Poate fără să ştie pentru ce.

„Tinerii, ca şi noi, sunt manipulabili şi răspund foarte uşor unor scenarii bine scrise. Tinerii se pot deschide uşor, dacă ştii cum să îi deschizi, dacă ai un plan. Iar planul nu trebuie să te reprezinte pe tine, ci să-l reprezinte pe adresantul tău. Şi să îl poţi modifica pe parcurs, în funcţie de interlocutor, la fel ca înt- un interviu.”

O privesc. Îi privesc privirea. În ea, blândeţe. Iubire. Joacă. O permanentă trăire. Zvâc. Nu e puţin lucru pentru un singur om. Un om ce nu poate să trăiască fără teatru. Aşa cum spune şi ea, e ca o boală. Natalie te duce dintr-o parte în alta a emoţiilor prin vorbe. Te face să îi trăieşti amintirile. Momentele spuse cu pasiune. Dedicare. Un om, deja matur, care te întoarce în copilăria ei, când vindea vecinilor bilete cu 1 leu, doar ca să se uite la spectacolul cu prinţese, pe care ea îl regizase. Poate cam cum visam şi eu să fiu jurnalist de investigaţie. Să investighez, oare, vieţile oamenilor şi să îi las să se dezvăluie, încet-încet, este tot jurnalism de investigaţie? Nu ştiu, dar îmi place senzaţia.

Dar să revin la Natalie. Dacă n-ar face teatru, ar face dramaturgie şi ar inventa teatrul. Nu poate să trăiască fără el, respiră teatru prin toţi porii. Atunci când nu se întâmplă nimic spectaculos în viaţa ei, afirmă că se bagă în alte vieţi şi scrie.

– Ce părere ai despre scris? Te-ai apuca de o carte?

Scrisul e o meserie atât de frumoasă, dar grea, mulţi se amăgesc cu impresia că o pot face. Suntem ţara scriitorilor. Deşi am avut mentori nişte maeştri în ale scrisului, profesori engleyi de literatură şi scenarişti de excepţie, nu mă consider scriitor. Da, vreau să scriu o carte. În primul rând, aş scrie o carte pentru copii. Scriitor e Mircea Cărtărescu, dom’le. Noi suntem bloggeri. Dar nici blog nu îmi fac. Sunt activă pe Facebook (râde), pentru că e ca un restaurant deschis non-stop, unde cafeaua e gratis, fiecare spune ce vrea, iluzionându-se că e şi citit. Sunt activă pe Facebook, dar pisica mea are mai mare succes decât mine. (Râde iar)

Am riscat o întrebare:

– Natalie, de fapt, manipulăm? Tu, spectatorii, eu, cititorii?

Ea crede că manipulăm. Nu în sensul negativ. Dar formăm gândiri. Ea, ca actor. Eu, ca jurnalist. Îi îndemnăm pe oameni să înţeleagă. Să vadă ce nu au văzut până atunci. Poate să le deschidem drumuri noi în a interpreta lucrurile. Apoi, trebuie să ieşim din hainele meseriei şi să fim noi. Şi ea crede că actorii au puterea de a manipula. Dar ei nu îi place să o facă. Preferă să îi vadă pe oameni argumentând.

Foto Radu Caraion

Există acei actori pe care îi admir, cei care nu se bagă în cotidian, nu îl judecă, nu îl critică, tocmai pentru a se păstra misterioşi, pentru a fi doar actori. Sunt cei care îşi poartă mereu haina, uniforma. Eu nu sunt ca ei. În secunda în care am părăsit scena, teatrul, am lasat totul acolo.

„Cuvântul mi se pare fascinant. Nici nu ştiu dacă a fost bine interpretată vorba din Biblie, că la început a fost cuvântul. Cred că primul a fost sunetul. Dar cuvântul are un rol decisiv în viaţa noastră. D-aia suntem noi ce suntem, datorită cuvintelor. Mai mult decât cuvintele îmi plac animalele. Şi îmi plac oamenii care sunt conştienţi că pot face rău şi nu îl fac. Câteodată, găsesc scuze celor care fac rău involuntar. Cred că nu gândesc. Cuvântul fără gândire este disctructiv. Gândirea este cel mai puternic instrument. Gând, cuvânt, faptă.”

Nu ştiu de ce, dar amintirile ei mă aruncau în propriile mele amintiri. Momentele care mi-au marcat parcursul de jurnalist. (Asta dacă ceea ce fac eu acum este jurnalism). Cumva semănăm, eu ca să scriu, ea ca să joace, trebuie să ne punem în papucii altora. Ca şi ea, m-am transpus, deseori, în poveştile celorlalţi. Oare jurnalismul şi actoria or semăna? Pe mine, unele “roluri” m-au marcat. Dar pe ea? Care or fi fost acestea?

– Primul rol, cel de licenţă. A fost o compoziţie de vârstă şi jucam la 18 ani un personaj de 63 de ani. Al doilea, poate cel scris de mine, care a trăit 16 ani, Agatha. Eu am inventat-o ca să potolesc tinerii spectatori, veniţi la Teatrul Evreiesc, la un spectacol destul de greu, care dura 2 ore 45’ şi era în limba idiş. Erau plictisiţi, se foiau. Veniseră nişte liceeni să ne vadă şi s-au comportat infernal. M-am supărat pe ei şi am zis că o să mă răzbun scriind o poveste care să îi îmblânzească puţin ca spectatori. Astfel, a apărut “De ce tocmai tu?”. Dar nici prin cap nu mi-a trecut la vremea când am scriso că spectacolul va trăi 16 ani . Agatha avea 23 de ani, iar acum a împlinit 39 de ani şi se adaptează vremurilor.

Şi aş vrea să joc oricând, la orice oră, Shakespeare. Unde nam eu norocul şi bucuria să îmbrac de la el cât mai multe roluri… Trenul Julietei e pierdut deja, aşa că ar fi bine să le prind la timp pe celelalte.

Şi a început să râdă, dându-şi seama că, pe măsură ce înaintează în vârstă, joacă roluri din ce în ce mai tinere. Personajul din “Curriculum vitae” nu are vârstă. Acum pregăteşte, de exemplu, un spectacol de care s-a îndrăgostit de la prima citire. Cu Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, poate Rudi Rosenfeld. O poveste varşoviană şi un personaj care, spune ea, nu are nicio legătură cu Natalie de până acum. Dar care personaj o ajută să descopere ceva nou ce, parcă, a dormit în ea până acum.

Cum să nu îmi placă meseria asta, dacă azi joc o ştirbă, o împiedicată şi mâine am un IQ de 150 sau sunt producător la Hollywood?! Este divin să trăieşti atâtea vieţi într-una singură. Dar când plec de la teatru, îmi las meseria în cuier.”

Prin prisma dispariţiei atâtor actori mari, în ultimul timp, mă măcina o întrebare: apar tinere speranţe?

– Oho-ho. E plin de Olgi Tudorache, de Victori Rebenciuci, de Florin Piersici etc. Marile valori nu dispar. Dispare interesul publicului de a cunoaşte marile valori. Şi este lupta pentru supravieţuire. Actorii din breasla veche au mai avut un mare avantaj: profesorii lor, care au ştiut să se dea puţin deoparte şi să îi lase şi pe ei. Acum e bătaia între profesori. Cum să mai faci loc şi elevului? Norocul joacă un rol decisiv în meseria noastră. Munceşti, ai talent, dar îţi mai trebuie şi sclipirea de baftă. Sunt sute de actori care ies în fiecare an şi sunt doar câteva teatre în Bucureşti. Este un sistem de educaţie prost gândit. De ce sunt scoşi pe bandă rulantă?

Că tot a venit vorba de Maia, oare ar vrea să aibă talentul sau recunoaşterea ei? Şi am întrebat-o asta. Surprinzător, tot ce ar vrea ar fi să aibă puterea ei de muncă. Deoarece Maia dedică 20 de ore pe zi teatrului. Sunt, încă, mulţi actori, care muncesc şi învaţă non-stop. Ca Maia, Mălăele şi alţii.

– Dacă ar fi fost stagiunea deschisă, cred că Beligan n-ar fi murit. Dar fiind închisă, şi-a permis luxul să plece. Cei care îl blamează măcar să înveţe de la el respectul pe care l-a avut, totuşi, pentru meserie, cât s-a cultivat, cât a citit, un intelectual de primă clasă. Iar mulţi actori nu ştiu să scrie sau să citească cum trebuie.

Primul nostru instrument e limba. Altfel, ce cauţi pe scenă? E ca şi când aş spune că un pianist e pianist, dar nu are pian.“

Ştiam, din documentarea pe care o făcusem, că, pentru ea, acasă e Teatrul Evreiesc de Stat, chiar dacă părinţii ei mai afirmă, oarecum supăraţi, că “acasă” e la ei.

– Cum e cu teatrul evreiesc, Natalie? Chiar e acasă?

– Ce să-ţi zic? Urcam odată la sala de balet, care este la etajul 4, şi am ajuns gâfâind. Şi i-am spus unui coleg că trebuie să pună lift aici, că o să îmbătrânesc şi n-o să mai pot urca. Da, mă văd îmbătrânind aici. Nu ştiu când se redeschid porţile, că noi intrăm pe fereastră. Să fie deja 2 ani de când e închis. E aproape gata. Primăria? Se aude? Mai trebuie o semnătură. Aşteptăm. Dar sperăm în această stagiune să se deschidă porţile, totuşi.

Dar Teatrul Evreiesc de Stat nu este singura scenă pe care îi place să fie. Un om care lucrează cu copiii şi tinerii nu va renunţa vreodată la aerul proaspăt, la căutarea de nou.

– Pregătesc o comedie pentru teatrul independent, pe care nu am să-l părăsesc. Este un public tânăr, altfel, care caută o altfel de energie. Ai să râzi, dar mult mai rar sună telefoanele publicului de la Teatrul Independent, decât la cel de stat. Simt nevoia să mă parfumez cu tinereţe. Poate de asta şi joc acolo.

Cu oarecare jenă, spre final, îi pun o întrebare oarecum banală:

-Ai şi nemulţumiri? Legate de oameni, de lumea în care trăim?

Îmi spune că nu trebuia să las la final întrebarea, că nu se supără. Doar observă şi analizează. Că şi-ar dori o lume inteligentă.

– Astfel, vor fi şanse să îmbunătăţim şi să ne fie mai bine. Ne robotizăm. Vezi Pokemon. Am fost vocea pentru Pokemon, au trecut vreo 10 ani de atunci. Cei din studio sigur îşi aduc aminte. Şi ce bine eram plătiţi. Se urmăreşte îndobitocirea masei, dar sub o formă care nouă să ni se pară plăcută. Dar de ce trebuie să fim tâmpiţi? Suntem proşti şi ne permitem să fim proşti. Dar ce bine că am teatrul. Mă închid în el, nu mai văd soarele, dar nu mai am parte nici de realitatea asta.

Stau în faţa calculatorului şi îmi vine să şterg tot ce am scris. Am senzaţia acută şi neplăcută că nu am reuşit să surprind mai nimic din personalitatea ei. O sun şi îi zic asta.

– Fată, vino la mine, că îţi dau medicamente şi devine şi interviul ce trebuie!

Da, nu pot încheia interviul ăsta fără răspunsul de mai sus. Clar. Nu pot. Poate răspunsul dat o descrie cel mai bine, de fapt: mereu există o soluţie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Alexandra C.C. Dumitriu 62 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.