Noul câmp tactic

O declarație comună nu este o semnătură pe un protocol de colaborare ce ar putea fi invocat, mai apoi, drept bază juridică. O astfel de declarație, semnată de șefa ÎCCJ, șefa CSM și șefa DNA, în luna iulie a.c., pentru continuarea sprijinirii luptei anticorupție, vorbește în fel și chip:

– inițiatorul (Iohannis?) sau inițiatoarea (Kovesi?) documentului cu pricina vrea să spună, mai întâi, că ar fi apărut un fel de front contrar continuării luptei anticorupție, dar, iată, forțele pozitive s-au regrupat și au luat atitudine;
– documentul aduce un sprijin moral unei părți semnatare care se află în situația de a testa sprijinul instituțional de care se mai bucură;
– gestul public ca atare al celor trei semnatare ale documentului este menit să prezinte ca fiind solide, în continuare, pozițiile pe care se află șefa DNA.

Este ușor de interpretat acest gest ca fiind urmarea unei reale slăbiri a pozițiilor personale ale șefei DNA, căci despre un veritabil front anticorupție nu se poate vorbi decât într-o viziune paranoică sau propagandistică.

Declarația celor trei șefe din sistemul Justiției vine, așadar, să sprijine continuarea prezenței pe funcție a șefei DNA, asaltată de contestări și acuze, sub pretextul continuării unei lupte împotriva căreia nu s-a ridicat niciun front contrar sau limitativ. Documentul comite un sofism de doi lei, potrivit căruia șefa DNA personifică instituția DNA și programul național de combatere a corupției.

Lipsa de consistență logico-juridică a declarației vine din faptul absolut de neacceptat că judecătorii sunt prezentați în acest document ca instrumente ale unei politici penale, iar nu ca ultima redută independentă a înfăptuirii dreptății. Imaginea lansată în public de acest document nu este doar jalnică din punct de vedere constituțional, dar face mai mult decât limpede voința explicită a semnatarelor de a ignora spiritul separării puterilor în stat, căci procurorii sunt angajați în serviciul puterii executive, iar judecătorii sunt magistrați în serviciul unei autorități nedependente de voința executivă a statului.

Numai ignorând cu bună știință acest principiu clasic, judecătoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție poate fi de acord că ar exista un alt principiu, mai înalt: lupta anticorupție. Iar șefa CSM nu putea semna acest document decât refăcând din temelii, pe cont propriu, legea de funcționare a CSM, care stipulează că acest Consiliu este garantul independenței Justiției, iar nu scutul unei mișcări particulare din cadrul politicii penale a statului.

Dar să presupunem că aceste trei șefe cu mari răspunderi în sistemul nostru de justiție suferă de o crasă incompetență. Dacă n-am acceptat o asemenea relativizare a declarației lor, singurul sens al documentului ar fi acela de rebeliune fățișă a sistemului nostru de Justiție împotriva ordinii de drept care a consacrat separația puterilor în statele democratice. O rebeliune sprijinită, probabil, de un președinte care, la rândul său, este încurajat din exterior să consolideze dictatura procurorilor (ca fiind superiori judecătorilor) în contra dictaturii politice a partidelor (ca fiind, prin rotație, stăpânele statului).

Câtă vreme nu putem avea o democrație reală bazată pe rețele de influență capabile să acționeze de jos în sus (nu invers, de la un centru unic de sus, spre terminalele de la baza societății), vom oscila între aceste două dictaturi care-și trimit influențele de sus în jos: ori o justiție abuzivă, ori politici abuzive de partid-stat. Nici una nu este de preferat celeilalte. De preferat ar fi însă o educație publică în stare să producă mult mai mult discernământ cult în societate.
Uitați-vă la experiența USR: câtă dezbinare aduce o încercare de a construi o voință politică de jos în sus!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.