Dacă Putin este pe cale să fie debarcat de o facțiune FSB/GRU care, se pare, ar fi rămas lucidă, atunci observatorii – fie ei inoncenți sau cumpărați –, refuzând cu o obstinație demnă de o cauză mai bună a se lepăda de dictator, se vor trezi, mai devreme sau mai târziu, în offside și probabil vor regreta deficitul de imagine publică pe care singuri și-l vor fi creat.
Cum naiba și de ce să-i mai salvezi imaginea dacă propriii lui oameni îl lasă din brațe? Încet-încet, toți autoproclamații cruciați ai „adevărului” o vor întoarce ca la Ploiești, pentru a nu se lăsa trași după el în oprobriul generalizat, ajungând, în ultima fază a descompunerii liderului de la Kremlin, să-l denunțe și ei direct și frontal – aproximativ la fel cu cei care l-au denunțat din capul locului, adică din momentul în care primul obuz sau glonț rusesc a ucis primul civil ucrainean.
În acel moment, toate comparațiile forțate folosite acum în favoarea lui Putin – gen agresiunea lui Clinton în Serbia, intrarea americanilor în Irak, Afganistan, Vietnam etc. – vor fi devenit desuete. Apropo, pentru cei care amestecă epocile și borcanele, în Vietnam a fost vorba de încercarea de a stopa extinderea comunismului. Ori cădem de acord că nazismul și comunismul trebuiesc oprite, ori înseamnă că vorbim limbi diferite.
Dacă eludăm scopul în urma căruia a survenit vărsarea de sânge nevinovat, ne trezim, de exemplu, că victimele produse de Aliați printre civili, în războiul de anihilare a lui Hitler, ar trebui să cauționeze toate celelalte agresiuni care s-au produs de atunci încoace, inclusiv pe cea de acum, a lui Putin. Ne trezim că Churchill, care a acceptat – pentru a ascunde spargerea codului Enigma – ca peste 1.000 de civili, la Coventry, să devină victime (dintre care aprox. 500 de decedați) sub loviturile Luftwaffe, este un criminal de război. La fel ca și Hitler, care le-a ordonat. Inversarea responsabilităților este o tactică veche de tip securistic care, paradoxal, este preluată zilele acesta de mulți „inocenți principiali” și poate nu toți chiar inocenți.
Confruntați cu întrebări directe, navigatorii în apele tulburi ale toleranței au grijă să nu se plaseze, formal, de partea greșită a istoriei, drept pentru care conced că Putin întreprinde o agresiune. Și conced că România a ales corect, aderând la NATO. Glosând însă liberi pe marginea agresiunii, vor căuta și vor pune accentul numai pe argumente de cauționare a acestei agresiuni. Iar despre România, vor glosa în așa fel, încât va rezulta exact contrariul – că mai bine n-ar fi fost membră NATO. Acest gen de incoerențe sunt destul de răspândite zilele acestea, devenind aproape o modă.
Unii caută cu ardoare (și poate și găsesc) tot felul de cadre video fake, rupte din contextul local sau temporal, sugerând că dracu’ nu e așa de negru, că ceea ce se petrece în Ucraina e mai mult o înscenare decât un război cu morți și răniți si refugiați. Oare femeile pe care le vedem plângând la televizor și cerând ajutor, odată intrate în România, sunt nebune să alerge prin frig cu copiii de mână sau în cărucioare? Sau poate sunt actrițe și joacă într-un film? A căuta dovezi trucate nu schimbă datele problemei, ci eventual îi comprimite pe negaționiștii războiului, care edulcorează și deturnează o realitate pe cât de tragică, pe atât de indubitabilă: există o agresiune armată amplă a Rusiei cu tot cortegiul ei de consecințe umanitare dramatice și – posibil – crime de război.
Fake-urile sunt prezente într-adevăr, dar nu pe teren, ci în tribună. A pretinde, de pildă, că agresiunea declanșată de Putin a fost cauzată de prestațiile mai mult sau mai puțin discutabile ale lui Biden sau ale Occidentului este o enormitate – care pune evident căruța înaintea cailor și are, din nou, efectul de a-l „spăla” pe Putin. Cine crede că – dacă la Casa Albă ar fi fost Trump – Putin n-ar mai fi atacat se înșeală copios. Dacă stăm bine să ne gândim, Trump este cel care a avut ceva retincențe în valabilitatea aplicării Articolului 5, pe când Biden o reafirmă mereu.
În orice caz, a-ți modela evaluarea crizei ucrainene după azimuturile luptei politice interne din SUA este o auto-manipulare. Putin a atacat pentru că a vrut să ia Ucraina, cu totul, să o aducă la „mama Rusia”, deși ucraineni – poporul – se opun cu ghearele și cu dinții. Oare de ce se opun cu atâta înverșunare? Are asta legătură cu ocupantul de la Casa Albă? Dovada că, din capul locului, Rusia a urmărit rechiziționarea Ucrainei este că a cerut, în prealabil, ceva ce NATO nu putea să accepte: să dea România și Bulgaria afară din organizație. Mai clar spus: a cerut să-i fie oferite România și Bulgaria pe tavă. Dar de ce nu și Polonia? Sau țările baltice? Se vede clar că a fost un balon meteorologic, de testare dincotro bate vântul.
Ca și după cel de-Al Doilea Război Mondial, când agresorul (Stalin) a fost „uitat” și, prin urmare, absolvit (cu concursul Secției de acreditive false a KGB și ale Securităților din țările „frățești”), iar anatema comunizării unei jumătăți de Europă a fost aruncată, în întregime, în cârca Occidentului, și de data aceasta agresorul (Putin) este „uitat” și absolvit și dăm vina pe pasivitatea și inadecvarea Occidentului la nebunia agresorului. Când îi întrebi pe negaționiști: „Dar ce vroiați să facă americanii după ce s-au întâlnit cu Armata Roșie pe râul Elba, în aprilie 1945? Să pornească al treilea război mondial ca să-i împingă pe ruși înapoi, în granițele lor naturale?”, respectivii ridică din umeri, neputincioși. La fel și acum. Ce vroiați? Ca NATO să le fi dat o rachetă la Moscova pentru a-l descuraja pe Putin să intre în Ucraina? Sau, invers, să se retragă din România, ca să-i facă pe plac aceluiași Putin? Cum era mai bine?
A-ți ventila frustrările și dezamăgirile – de altfel, absolut fondate, cauzate de neomarxismul practicat la Bruxelles sau la Washington – prin „basculare” prorusă și adoptare, „în contrapartidă”, a tot felul de ambiguități și ricoșeuri cu efect pro-Putin este o eroare regretabilă – dacă nu de-a dreptul o prostie. Aceasta este una dintre cele mai mari incoerențe cărora le cad victimă zilele acestea chiar și oameni cu scaun la cap.
A confunda necesara opoziție la hegemonismul și colonialismul actualilor (sperăm trecători) conducători ai Americii și Europei (belele suportate de români pe fundalul unei Românii conduse de păpuși de gips), precum și a confunda necesara opoziție la abuzurile statului paralel (patronat și din Vest) asupra democrației române de mucava –, așadar a confunda toate acestea cu cea mai mică înțelegere, simpatie, tentație sau toleranță față de noul expansionism bolșevic rusesc, este o eroare existențială.
Chiar dacă, în mentalul unora, joacă rolul de supapă de compensare a marilor dezamăgiri produse de derapările democrației vestic – cu asumarea, în subsidiar, a tot felul de argumente de ordin istoric, paseist, țarist, ortodox-religios, cutumial, psihologic, psihiatric etc. – cauționarea, indiferent de motivație, a expansionismului bolșevic (imperialist) rusesc rămâne o eroare existențială.
Criminalul Putin este spalat tocmai de catre canaliile pe care autorul incearca nereusit sa-i ascunda, toti aia din conducerea statului si a armatei. Asa s-a procedat si la ceausescu. Doar evreii i-au urmarit pe sustinatorii lui Hitler pana la capatul lumii.