O mărturie din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Horia-Roman Patapievici, despre arestarea și tortura de la Jilava

Contextul postării de pe Facebook

Textul, intitulat „În preajma ștreangului (istoria unei nopți)”, circulă pe rețelele sociale ca un document memorialistic scris de eseistul, fizicianul, fostul președinte al Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici. Potrivit unei note atașate materialului, relatarea a apărut inițial, în traducere germană, sub titlul „Unter dem Strang: die Geschichte einer Nacht”, în revista Neue Literatur, în numărul din ianuarie-februarie 1990, tradusă de Christa Richter.

Autorul precizează, chiar din primele rânduri, motivul pentru care a ales să scrie: legea celui care a supraviețuit este mărturisirea. El vorbește despre o datorie morală față de cei care nu mai pot povesti, față de cei uciși în acele zile. Textul nu se rezumă la o cronologie a evenimentelor din decembrie 1989, ci construiește o mărturie personală, din interiorul aparatului represiv, la câteva ore de la declanșarea revoltei populare împotriva dictaturii.

Momentul ales pentru (re)lansarea sa în spațiul public nu este întâmplător. Recorder a publicat, pe 26 august, o investigație conform căreia actualul șef al SPP, Lucian Pahonțu, a comandat unul din plutoanele responsabile cu reprimarea manifestanților din zona „baricadei de la Inter”.

Arestarea de la Inspectoratul General al Miliției

Patapievici povestește că a fost ridicat printre primii demonstranți, chiar în momentul în care rezistența bucureștenilor față de regim abia lua amploare. Inițial reținut alături de alte cinci persoane, într-o încăpere din sediul Miliției, grupul a ajuns rapid la 25 de oameni. Pe măsură ce trecea timpul, ușa dinspre coridor, inițial deschisă, a fost închisă, iar paza a fost întărită cu milițieni înarmați.

Autorul descrie momentul selecției, în care un ofițer a citit de pe o listă bătută la mașină numele celor care urmau să fie scoși din încăpere, legați la mâini, conduși cu fața la zid pe culoarele întunecate ale clădirii. El compară acest traseu cu o versiune bucureșteană a Lubiankăi, sediul temut al poliției secrete sovietice, descriind coridoarele ca fiind pline de oameni bătuți, desfigurați, unii răniți prin împușcare.

Scenele redate sunt dintre cele mai dure ale mărturiei: tineri loviți cu bocancul peste picioare, un bărbat rănit cu baioneta, deținuți care se sprijineau de pereți din teamă să nu fie loviți din nou. Miliția, notează autorul, acționa cu o violență necontrolată, alimentată de frică față de superiori, dar, în egală măsură, de plăcerea exercitării puterii asupra unor oameni deja neputincioși.

Drumul spre Jilava, ordinul așteptat

Un episod cheie al textului este momentul urcării în dubă, când autorul aude o conversație scurtă între milițieni despre soarta celor arestați. La întrebarea dacă vor fi împușcați, răspunsul primit a fost că execuția nu are loc încă, fiindcă „se așteaptă ordinul”. Este clipa în care Patapievici scrie că a înțeles, cu tristețe, gravitatea situației, faptul că represiunea de la Timișoara ar putea continua, iar cei arestați la București ar putea deveni primele victime exemplare ale unei represalii extinse.

Traseul dubei, descris cu atenție la detalii, trece prin zone centrale ale Bucureștiului, spre Casa Poporului, numită ironic de autor „Casa Diavolului”. Ajunși la Jilava, deținuții sunt înregistrați, apoi înghesuiți într-o încăpere de mici dimensiuni, alături de zeci de alți oameni, într-un spațiu prevăzut, notează el, cu o ventilație gândită să provoace sufocare fără asfixiere completă.

CITEȘTE ȘI:

Cum erau pregătite Trupele de Securitate pentru intervenție în 1989. Aproape 1.000 de luptători doar în Brigada 11 București

Camera de tortură, ultimele minute de teamă

Poate cea mai intensă secvență a textului este descrierea camerei în care grupul urma să fie interogat. Autorul enumeră obiectele văzute la sosire: un scaun cu spătar, bucăți de frânghie tăiate, o masă cu blat de faianță pe care se aflau doi drugi de fier, cârpe îmbibate cu sânge proaspăt, două butoaie de plastic, un polonic, o pâlnie. Pe podea, pete de sânge neînchegat, semn că, cu puțin timp înainte, un alt om fusese torturat în același loc.

Patapievici invocă, în acest punct, o observație a lui André Malraux, potrivit căreia nimeni nu rezistă torturii, notând totuși demnitatea camarazilor lui de detenție, niciunul dintre ei necedând spaimei. Grupul a schimbat numere de telefon, fiecare sperând că celălalt va supraviețui, pentru a putea anunța familiile. Momentul torturii a fost, în cele din urmă, amânat: gardienii au adus în încăpere un alt deținut, deja grav mutilat, iar grupul autorului a fost mutat într-o celulă comună.

Anonimatul deținuților, rugăciunea comună

Un aspect surprinzător al mărturiei privește lipsa de curiozitate a deținuților unii față de ceilalți, în privința identității. Autorul explică acest fenomen prin proximitatea morții, care, spune el, șterge nevoia de nume, de recunoaștere individuală, lăsând loc unei solidarități tăcute. Abia după anunțul eliberării, grupul a început să facă schimb de nume, moment marcat de rugăciunea rostită cu voce tare de un preot arestat împreună cu ceilalți, urmată de un moment de emoție colectivă, descris de autor drept punctul culminant al detenției.

Eliberarea, locul unde se aplicau execuțiile

Ultimul episod al relatării are o încărcătură simbolică puternică: deținuții eliberați primesc înapoi verighetele, banii, ceasurile, buletinele, într-o curte despre care autorul spune că era, în mod obișnuit, locul unde se aplicau execuțiile. Zidul din apropiere purta urme de gloanțe, iar pământul bătătorit sugera, în descrierea lui Patapievici, absența oricărei umezeli, ca pielea unui trup fără viață. Eliberarea grupului s-a produs, așadar, chiar prin locul asociat cu moartea, o coincidență pe care autorul o consemnează cu emoție reținută.

Memorie, responsabilitate morală

În încheierea textului, autorul formulează o distincție tranșantă: consideră că, după 22 decembrie 1989, oamenii se împart între cei care au ieșit în stradă, asumându-și riscul de a fi împușcați, și cei care au ales prudența, așteptând desfășurarea evenimentelor de pe margine. Patapievici include în a doua categorie chiar rude apropiate, subliniind astfel caracterul intim, dureros al judecății morale pe care o formulează.

Mărturia se închide cu un avertisment care rămâne valabil la peste trei decenii distanță: cei care au condus arestările, anchetele, torturile din acele zile nu au dispărut din societate, ci continuă să trăiască, adesea nerecunoscuți, printre foștii lor concetățeni. Textul funcționează, astfel, deopotrivă ca document istoric, act de memorie, avertisment moral pentru generațiile care nu au trăit represiunea comunistă.

Republicată acum pe pagina neoficială de Facebook dedicată lui Horia-Roman Patapievici, mărturia readuce în discuția publică una dintre cele mai puternice relatări directe despre ultimele ore ale regimului Ceaușescu, la trei decenii, mai bine, de la evenimentele din decembrie 1989.