O, tu, Măria Ta, presă tabloid!

Dragi colegi ziarişti de tabloid, pornesc de la ideea că suntem colegi. Şi voi, şi eu suntem ziarişti, chiar dacă eu lucrez pe altă felie. De aceea îmi îngădui să vă spun câte ceva aşa, ca între colegi. Lucrăm şi noi, ziariştii de ştiri, şi voi, ziariştii de tabloid, cu materialul clientului. Noi cu oameni politici şi nu numai, voi cu actori, cântăreţi, artişti sau oameni fără nicio profesie, aşa-numite vedete din showbiz, inşi cu personalitate incertă, devenită publică după ce aţi certificat-o voi pe principiul: prostia, vulgaritatea şi scabrosul vând ! Noi, stiriştii, am vrea să avem de-a face doar cu oameni politici inteligenţi, de bun-simţşi animaţi de interesul naţional. Dar, ghinion, nu avem parte! Rezultatul e deci acelaşi: ecranele televizoarelor s-ar putea sparge într-o bună zi, toate, în România, ruşinate, umilite de atâta impostură chiar şi la ştiri! Voi invitaţi în emisiunile voastre personaje care au de spus ceva, dar şi altele, mai multe, care fie că practică bârfa cu o plăcere nebună, fie că se ceartă, se reclamăşi se bălăcăresc sau se războiesc cu foşti ori actuali iubiţi. Voi savuraţi detalii de budoar şi alimentaţi scandaluri ai căror protagonişti sunt nişte domni, doamne şi domnişoare care se vor cu orice preţ la televizor sau în presa scrisă, pe principiul: apar la televizor, deci exist! O să spuneţi căşi noi cam tot asta facem. Aşa e! Numai că noi nu avem de ales: politicienii ăştia sunt! Noi nu ne putem permite, din păcate, să impunem embargouri, deşi, o, Doamne, câtă nevoie ar fi de asta…Orice individ stupid care e parlamentar sau ministru, care are o funcţie mai mult sau mai puţin importantăîn stat, ia decizii care ne influenţează viaţa fiecăruia dintre noi. Şi-atunci nu-l putem ignora, chit căîn multe dimineţi înghiţim şi noi o broască râioasă pe stomacul gol. Voi sunteţi, însă, privilegiaţi. Pentru că voi, mai mult decât noi, aveţi de ales. Sunt şi oameni decenţi în showbiz, sunt şi artişti valoroşi, sunt şi oameni de televiziune talentaţi, de voi depinde dacă publicul îi vede şi îi aude mai mult pe ei, sau pe cei care nu ştiu să facă nimic pe lumea asta. Cu toţii, până la urmă, şi voi, şi noi, avem o responsabilitate în educarea marelui public. Ştiu, acum voi auzi placa aia cu televiziunea care nu face educaţie, asta e treaba şcolii şi a familiei. Dar ce ne facem că oamenii se uităşi la televizor? Nu e o operă de caritate. E un calcul simplu şi lucid. Pentru căşi noi vrem să trăim într-o societate mai civilizată, mai evoluatăşi mai morală, nu? Păi cum şi când o să se întâmple minunea asta, dacă noi ridicăm fascinaţia urâtului pe culmi ameţitoare, nemaiatinse până acum vreodatăîn mass-media?

Ştiţi că la voi se uităşi oameni care au fost oripilaţi de cum aţi tratat “jurnalistic” moartea unui om sau dorinţa lui de a fi incinerat? Au fost ziarişti care, chiar în ziua morţii lui Sergiu Nicolaescu, s-au dus la vecini, foşti vecini de cine ştie câtă vreme, care ştiau ei, ca orice vecin care se respectă, căîn familia Nicolaescu erau scandaluri, că domnul cu doamna se certau rău… Şi faceţi asta în condiţiile în care ştiţi care e “cultura vecinatăţii” la români. Ce face vecinul, cât are, de ce are, cine vine la el, cine pleacă, cât a stat, cu câte femei umblă, sau ce destrăbălată e aia, dragă… Asta au găsit de cuviinţă să facă nişte distinşi ziarişti de la un post de ştiri care părea până atunci respectabil. Pe când vecini ai Andreeei Marin şi ai lui Ştefan Bănică? Haideţi, ei măcar sunt vii! Mă uit cum se devorează hălci din viaţa a doi oameni care acum, după ce au stat nişte ani împreună, se despart. Nu e o tragedie, nu? Oamenii se despart în ziua de azi aşa cum, pe vremuri, se întâlneau la un five o’clock. Dar poate că e totuşi un lucru trist, mai ales când e vorba şi de un copil. Nu? Nouă, românilor, nu ne ajung întâmplările şi viaţa noastră, ne tragem seva şi înflorim când ne putem înfrupta, plescăind de plăcere, din ce fac alţii. Iar voi, dragi colegi, ştiţi asta. Şi mâncaţi o pâine, cu cinism, pe seama a ce e mai urât în natura umană. Visez cu obstinaţie la o presă care să potenţeze calităţile acestui neam. Pentru că sunt şi ele destule. Şi ştiu că nu sunt singura. De ce n-am apela la inteligenţa românului, în loc s-o insultăm, de ce nu am oferi minţilor mai înguste ocazia de a se deschide spre infomaţie reală, spre raţionamente corecte şi spre o minima moralia? Nu există prost care să nu se deştepte dacă i se oferă ocazia. Noi nu dăm nicio şansă proştilor, le livrăm alţii şi mai şi, pe care îi îngăduim, îi cultivăm şi îi umflăm în pene, iar celor care-i privesc, datorită nouă, mai că le spunem: fiţi ca ei! Ei sunt modelele voastre, e bine să fiţi ca ei! (E, mai ales, bine pentru noi, nu trebuie să ne sinchisim să căutăm valori, sau pur şi simplu vrem să rămâneţi proşti, ca să vă manipulăm.)

Voi, dragi colegi ziarişti de tabloid, seduşi de picanterii din viaţa Andreei Marin şi a lui Ştefan Bănică, eludaţi întâmplarea de viaţă cu nenumăratele ei sensuri în care publicul se poate regăsi, poate, mai mult decât într-o zeamă chioară de bârfe soioase. Poate fi vorba, de exemplu, de o despărţire, o nouă despărţire, a câta despărţire… de care auzim. Am putea vorbi, plecând de la caz, despre criza cuplului în general, despre cuplul pe cale de dispariţie, despre cupa cu cucută a celebrităţii sau despre fascinaţia banului şi a puterii, despre noi, presăşi despre felul în care reflectăm asemenea subiecte, despre gusturile tot mai ieftine, în perfect acord cu prestaţia noastră, ale telespectatorului român, care, bietul, nu are de ales când se uită la televizor. Despre orientarea altora, tot mai mulţi, sătui de noi, spre Discovery-uri şi Animal Planet şi, mai rău (sau mai bine pentru ei?) spre dispariţia televizorului din multe case.

Cât despre scandalul zilei, mă mai uit cum răsare din nou o pleiadă de comentatori a tot ce mişcă, prieteni (dacă se pot numi aşa), cunoştinţe sau pur şi simplu “părerologi” care au cu toţii certitudini, netraversaţi de vreo umbră de îndoială. Iar voi vorbiţi despre toate poveştile trecute ale celor doi, adevărate sau nu, aşa cum le-aţi obţinut de la sursa supremă “gurile rele spun că…”. Cei pe care îi invocaţi, fie că-s capul de afiş sau victime colaterale, au reacţii, unii, mulţi nu au, preferând să contemple calm haznaua deversată, în paranteza unui scandal, spre gurile căscate ale celor ce consumăşi iau de bună ce le livraţi voi, presa tabloid, dar şi cea cu pretenţii de “quality”. Uităm cu toţii că e vorba de doi oameni ca noi, doi oameni cu talent, cu împliniri, dar şi cu greşeli şi limite, cu temperamente diferite, cu istoria lor, cu traume, cu frustrări, slăbiciuni şi derive. Ca şi noi! E vreunul dintre voi, făcătorii de ştiri şoc şi de dezvăluiri incendiare altfel decât ei? Da, sigur, voi nu sunteţi persoane publice, o să spuneţi! Şi asta-i meseria noastră, ştiu, ştiu… Prima condiţie, însă, ca să poţi să-i înţelegi pe alţii e să te pui în pielea lor. Imaginaţi-vă deci! Imaginaţi-vă că v-aţi construit în timp o carieră, că aţi muncit pentru ea, sau că, Doamne fereşte, v-aţi pierdut mama înainte de vreme şi asta v-a costat mult, gândiţi-vă că aţi încercat să vă faceţi o familie, după alte relaţii eşuate şi că din nou aţi ratat, că asta vă aduce suferinţă, că văîntristează prezentul, dar că vă dă frisoane şi viitorul, pentru că vă dă târcoale şi teama că succesul profesional ar putea să vă refuze împlinirea în viaţa personală. Imaginaţi-vă toate astea şi întrebaţi-vă singuri apoi: cum v-ar plăcea să scrie sau să vorbească presa despre voi? Sau cum aţi scrie voi despre voi? Şi ce-ar mai savura norodul viaţa voastră, ca pe o rufă murdară, pusă pe frânghie-n piaţa publică, ”spălată” nu-n familie, ci în glorioasa presă tabloid…! Suntem o presă liberă, chiar suntem. Suntem, însă,şi o presă liberă de bun-simţ. Văîntreb: asta-i libertatea pe care ne-am dorit-o?