O viaţă trăită în şi pentru teatru

De o viaţă, George Banu, intelectual de extraordinară suprafaţă, continuă să se interogheze şi să formuleze ipoteze despre teatru. Operă de stilist desăvârşit, scrisul lui Banu îi rezervă delicii chiar şi cititorului neiniţiat.

Nu de mult, la Cluj au avut loc “Întâlnirile George Banu”, o prestigioasă manifestare, ca un omagiu adus celui care este în acelaşi timp spectator, actor, pedagog şi autor în lumea magică a teatrului, de peste 50 de ani.

Este numit Prospero al teatrului. Pasionat, erudit, un adevărat Magister şi un eminent teatrolog, un visător lucid. Iubeşte teatrul cu patimă. A colindat marile festivaluri. Teatrul este pentru el o necesitate tot atât de obsesivă cum e foamea, sau setea, sau dragostea.

George Banu şi Mihai Măniuţiu la deschiderea Întâlnirilor Internaţionale

Despre el, Peter Brook spunea că “este unul dintre teoreticienii cei mai fini şi atenţi la realitatea fenomenului teatral”, iar Grotowski afirma că “opera lui George Banu s-a impus ca una dintre cele mai puternice pe planul cercetării teatrale”. Să mai adăugăm caracterizarea făcută de Lucian Pintilie: “Lui Biţă, dacă destinul, mai precis stilul, acesta îi este, să fie academician precoce – ei, bine, el îşi urmează destinul fără nicio sfială sau ruşine ipocrită. Îi stă bine, o merită din plin, ce s-o mai lungim, Biţă e un clasic în viaţă”. Andrei Şerban puncta: “Prietenul tuturor, iubind artiştii şi privindu-i generos, dar şi cu o rigoare obiectivă… Cunoscut în lumea întreagă, nu doar prin cărţile sale ce umplu librăriile pe diverse continente sau în reuniunile internaţionale, unde Preşedintele Banu conduce seminarii şi aranjează întâlniri între amicii săi de breaslă… azi la Sao Paulo, mâine la Sibiu, apoi la Tokyo, Banu este peste tot şi Biţă este Primul, mă întrece chiar şi când e premiat”. Activitatea ştiinţifică şi culturală a profesorului de studii teatrale de la Sorbonne Nouvelle a fost, de altfel, recompensată cu numeroase şi prestigioase premii, George Banu fiind “Doctor Honoris Causa” al mai multor universităţi europene.

George Banu şi Gabor Tompa

George Banu, când vorbeşte, vezi spectacolele pe care el le-a văzut. “Idei şi imagini care rămân, vor face istorie. Mâine, ele vor defini teatrul de azi, trăit şi consemnat de un martor tandru, spectator îndrăgostit al ultimului sfert de secol teatral, un spectator care nu poate fi decât trist căci – helas! – a văzut toate spectacolele”, consemna Octavian Saiu. La el clipa împlinită se traduce mereu în fraza împlinită. În fiecare rând pe care îl citeşti în cărţile lui nu sunt numai teatru şi adevăr artistic, sunt viaţă şi adevăr, o viaţă trăită în şi pentru teatru.

Autor a zeci şi zeci de cărţi fundamentale, cu subiecte atingând toate epocile teatrale, spectator-martor al mii de spectacole, preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru pentru mai bine de zece ani, iar acum Preşedinte Onorific pe viaţă al acestei asociaţii, profesor la Paris III Sorbonne Nouvelle, animator a nenumărtate manifestări internaţionale dedicate teatrului secolelor XX şi XXI.

La vernisajul expoziţiei Nopţile muzeului

“George Banu se joacă precum Ariel, cu propriile senzaţii de spectator, pe care apoi, ca un alchimist, le prelucrează în retorte invizibile şi ni le dăruieşte sub forma cărţilor sale. De aceea scrisul său nu este niciodată sec sau rigid, nu ai niciodată senzaţia că dă verdicte, ci că te poartă în lumi paralele, nobile, stranii, fascinante şi care, citindu-i cărţile, devin surprinzător de apropiate”. George Banu se situează între Prospero şi Ariel, adăuga Felix Alexa, despre amestecul de poezie şi frumuseţe, de mister şi rafinament.

O sărbătoare amicală

Ce nemaipomenită aiureală, în regia lui Silviu Purcărete

“Prietenia e o aventură comună. În acest spirit s-au conceput Întâlnirile Internaţionale clujene care mă bucură şi mă onorează. Ele avansează o interogaţie prioritară de care nu ne putem disocia: de ce teatrul? De ce ne dăruim lui şi nu-l părăsim? De ce continuăm noi a-l iubi şi el a nu muri? De ce ne reunim în sălile întunecate ca nişte peşteri ale beznei, în care pătrundem împreună seduşi? Răspunsurile vor fi individuale, dar întrebarea e comună. Ea ne reuneşte. Teatrul nostru, european, rămâne legat indisolubil de noapte, şi întâlnirile la care ne invită vor fi mereu nocturne. A înfrunta noaptea şi a o explora îi atrage pe toţi, prezenţi pe scenă sau alături de ea, actori sau spectatori. În noapte, ne confruntăm cu noi înşine, ne uităm, ne pierdem, ne regăsim şi de aceea Shakespeare nu se înşela când asemăna teatrul visului….

Mari regizori prieteni semnează spectacole ale căror texte au fost, în majoritate, alese împreună. Spectacole ce-şi vor continua viaţa în stagiune, dincolo de aceste «zile frumoase», cum ar fi spus Beckett. Şi cum să nu-mi mărturisesc emoţia ştiind că la Cluj vor fi redescoperite textele acestui mare artist care este Aureliu Manea”, mărturisea maestrul George Banu într-o întâlnire cu publicul, în cadrul dezbaterii “De ce teatrul azi?”.

Banu, un prinţ-artist din Renaştere

Alexandru Dabija a pus în scenă Sânziana şi Pepelea

La rândul său, Mihai Măniuţiu, directorul Teatrului Naţional din Cluj, sufletul şi organizatorul acestei manifestări, se destăinuia: “George Banu, numit, simplu, de prieteni, Biţă, este, înainte de toate, un om foarte iubit. Iubit de noi, cei din comunitatea teatrală şi artistică românească. Drept semn şi expresie a acestei preţuiri unanime, Teatrului Naţional din Cluj, organizatorul acestui mare eveniment, i s-au asociat, de astă dată, ca parteneri pentru realizarea «Întâlnirilor George Banu», Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi Muzeul de Artă din Cluj. Despre George Banu aş putea vorbi ore în şir. O să mă rezum, totuşi, să spun că el se împărtăşeşte, în egală măsură, din seninătatea, dar şi din neliniştile unui renascentist. De aceea, îmi place uneori să mi-l imaginez aidoma unui prinţ-artist din Renaştere: bine aşezat într-o tradiţie solidă, dar întru totul deschis înnoirii acesteia prin intermediul – aş zice, magic – al iluminărilor, deopotrivă estetice şi umane, care îl atrag, îl farmecă şi de care, în fond, e îndrăgostit.

Secvenţă din Trilogia Aureliu Manea, în regia lui Gabor Tompa

Artist al iluminărilor, George Banu îşi schimbă chipul numai în funcţie de descoperirile pe care le poate asimila în mod intim. El este un eseist pentru care seducţia înseamnă în primul rând arta de a se lăsa sedus. Paginile pe care le scrie sunt limpezi, incitante, percutante. Nu adjectivez deloc la întâmplare: limpezi pentru că mă lasă să pătrund imediat în argumentaţie, incitante deoarece instigă la discuţii; percutante deoarece tind (şi izbutesc) să rămână în memoria cititorului.

Cu o lucire solară în ochii foarte vii, el, omul şi artistul George Banu, e o figură teatrală emblematică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX şi a începutului de secol XXI”.

Leonce şi Lena, în regia lui Gabor Tompa

De-a lungul celor patru zile ale “Întâlnirilor Internaţionale” de la Cluj, impecabil organizate, publicul a avut ocazia să asiste la trei premiere: “Ce nemaipomenită aiureală” de Eugen Ionescu, în regia lui Silviu Purcărete şi splendida scenografie a lui Dragoş Buhagiar, “Trilogia Aureliu Manea”, în regia lui Gabor Tompa, trei piese într-un act scrise de o figură legendară a teatrului românesc, Aureliu Manea, în scenografia Carmencitei Brojboiu, şi “Sânziana şi Pepelea”, de Vasile Alecsandri, o imersiune în copilăria teatrului românesc în regia lui Alexandru Dabija, scenografia Cristian Rusu, muzica Ada Milea şi Anca Hanu, mişcarea scenică Florin Fieroiu.

În Studioul Teatrului Maghiar, publicul a aplaudat premiera “Plugarul şi moartea”, de Johannes von Tepl, în regia lui Mihai Măniuţiu, cu scenografia, lui Adrian Damian şi coregrafia Vavei Ştefănescu, iar pe scena mare, “Leonce şi Lena”, de Buchner, un spectacol de Gabor Tompa, şi “Născut pentru niciodată” de Andras Visky, în regia lui Gabor Tompa, scenografia Carmencita Brojboiu.

Interpretări şi evocări

Iubitorii de teatru au umplut sala Teatrului Naţional până la refuz

Acestui program dens şi bogat i s-au adăugat vernisaje de expoziţii la Muzeul de Artă. În cadrul expoziţiei “Nopţile Muzeului” au fost etalate lucrări din patrimoniul Muzeului de Artă din Cluj. “Aceste Nopţi provin din rezervele muzeului, din acea parte obscură a sa, la care puţini au acces”. Au fost expuse lucrări de pictură şi grafică, unele pentru prima dată, de Corneliu Baba, Aurel Ciupe, Marcel Chirnoagă, Pericle Capidan, Alexandru Cristea, Ion Dumitriu, Dan Erceanu, Octav Grigorescu, Gheorghe Leolea, Puia-Hortensia Masichievici, Paolo Panini, Ioan Augustin Pop, Ion State şi Nicolae Tonitza. În expoziţie au fost proiectate episoade din serialul “Noaptea”, un film realizat de George Banu şi Dominic Dembinski.

Publicul a fost răsfăţat şi cu prima expoziţie de fotografie a cunoscutului regizor de teatru Silviu Purcărete, care a frapat prin plasticitatea imaginilor, rafinamentul compoziţiilor şi farmecul unor spaţii ce par laborioase scenografii care îşi aşteaptă actorii. Sunt, de fapt, instantanee nocturne, surprinse în Bucureşti, Sibiu şi în alte oraşe pe care le-a iubit şi le-a străbătut de-a lungul anilor. “Noaptea oraşului”, cum se intitulează expoziţia, face ca imaginile să pară înregistrate într-un singur oraş seducător şi insolit.

George Banu acordând autografe

Ca invitat special al lui George Banu a fost Hélène Delavault, într-un recital vocal, acompaniată la pian de Cyril Lehn. Reputată cântăreaţă este şi interpreta rolului principal în spectacolul nu mai puţin celebru al lui Peter Brook, “Tragedia lui Carmen”.

Cu acest prilej au fost lansate şi câteva volume: “Nocturnele”, publicate la Editura Nemira, “Iubire şi neiubire de teatru”, de la Editura Polirom, “Aproape de scenă, eseuri şi mărturii”, apărut la Editura Curtea Veche. Cărţile lui George Banu sunt asemenea unor spectacole sustrase efemerului, spectacole ale unui mare spirit care a ştiut să trăiască teatrul vremii sale ca pe propriul destin.

La o incitantă dezbatere despre lumea teatrului au participat şi scriitorul francez Laurent Gaudé, laureat al Premiului Goncourt, Adam Biro, fondator al Editurii “Biro Editeurs” din Paris, Jean-François Dusigne, etno-scenolog, director al Asociaţiei de cercetare a tradiţiilor în arta actorului, de la Universitatea Paris VIII Vincennes-Saint-Denis, Maria Helena Serrodio, profesor universitar la Lisabona, preşedinta secţiei portugheze a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, dramaturgul Andras Visky, alături de criticul, istoricul şi teoreticianul literar Sorin Alexandrescu, Ştefana Pop-Curşeu, critic şi istoric de teatru, traducător şi director artistic al Teatrului Naţional din Cluj, eseistul, criticul şi istoricul Anca Măniuţiu, profesorul Iulian Boldea.

George Banu, “amantul plecat pe drumuri”

În timpul unei mese rotunde

Am scris, relativ recent, o mărturie deste George Banu cu acest titlu. Impresionante mi s-au părut întotdeauna serenitatea, înţelepciunea şi cumpăna ce însoţesc, precum un blazon al fiinţei, toate evenimentele culturale avându-l în centrul lor pe marele om de teatru George Banu, care a fost vreme de patru decenii profesorul adorat de studenţii lui de la „Sorbonne Nouvelle”. Dăruit cu energia unui adolescent şi tânăr ce avansează în cercetare neobosit, trăind ca o flacără vie pentru teatru, scene, mari festivaluri şi publicând cărţi esenţiale dedicate unor mari dramaturgi, operei lor şi artei spectacolului, George Banu e în acelaşi timp înţeleptul care nu-şi reduce opiniile şi judecata la un spectaculos joc de artificii şi mult trâmbiţatul avangardism, modernism şi postmodernism de… avarie.

M-a impresionat o mărturisire recentă a marelui teatrolog făcută cu puţin timp în urmă după sărbătorirea zilei sale de naştere. ”Îmi doresc să avansez fără să tulbur liniştea lumii”. George Banu s-a născut pe 22 iunie 1943 şi, împlinind 70 de ani, a vorbit despre dorinţa ce-l însoţeşte de a înainta în viaţă lin, de a adopta “calmul izvorului care dispare în deşert”.

Publicul a venit să-l omagieze pe George Banu

22 iunie este prima zi a declinului astronomic, dar 22 este totuşi ziua de naştere a celor ieşiţi din comun… “La 70 de ani, admiţi ceea ce eşti. Să-ţi accepţi timpul trăit, dar mai cu seamă să nu uiţi timpul ce rămâne de trăit. Să nu vrei să fii nici înţelept, nici tânăr. Să le reuneşti pe amândouă în procentaje variabile, niciodată aceleaşi. La 70 de ani, vârsta vieţii ce se aseamănă cu o ultimă vară indiană …”

Excepţională mărturisire care ne confirmă acest sentiment tutelar pe care l-am trăit în preajma acestui titan în lumea teatrului mondial. Nici un rând rostit sau scris fără pasiune, înţelepciune. Îţi vine să spui că teatrul nu e cuvânt, nici imagine, e puterea de a asculta evocările acestui mare povestitor al lumii scenei.

Plugarul şi moartea, purtând semnătura lui Mihai Măniuţiu. Foto Biro Istvan

Imaginea lui George Banu, ca un academician al spiritului, coincide cu niciodată obosita putere de muncă. Are vocaţia creaţiei, neastâmpărul căutării, voluptatea construcţiei, dar şi generozitatea, duioşia, tandreţea, sensibilitatea, umorul, farmecul fără pereche şi, pe deasupra, vocaţia prieteniei. Atât eu, cât şi soţul meu suntem fericiţi că-l avem prieten.

George Banu povesteşte călătoriile teatrului. Cum călătorim spre a merge la teatru, dar şi pentru a face teatru. Cum se conjugă plecarea şi întoarcerea, cum se disociază ele de exil. Nu ne invită la o călătorie exterioară, ci înainte de toate la o călătorie interioară, o călătorie de mediere şi de meditaţie.

Născut pentru niciodată, de Andras Visky, regia Gabor Tompa. Foto Biro Istvan

El călătoreşte în numele dorinţei de a vedea spectacole şi de a cunoaşte artişti care lucrează în spaţiul lor. Puţini ştiu că George Banu este şi un îndrăgostit de artele vizuale, colindând muzeele pentru a se reîntoarce încărcat cu experienţe pe care le împărtăşeşte prietenilor. “Pictura mă interesează în măsura în care este, pe de o parte, o artă a cărei valoare plastică o apreciez, dar şi o artă în care postura corpurilor, ca la teatru, vorbeşte despre relaţiile cu ceilalţi şi cu lumea. La capătul călătoriei, postura metaforică a personajului ce-şi ascunde chipul va apărea în întreaga ei complexitate”, îmi mărturisea el, vorbind despre istoria picturii şi a teatrului.

George Banu încarnează ritualul fundamental al trecerii, adică al călătoriei.

Regizorul Mihai Măniuţiu, gazda evenimentului

Într-unul din interviurile realizate cu el, îmi vorbea despre perioada de dezgheţ a teatrului românesc.

“Fac parte din generaţia ’68. Am avut atunci senzaţia pe care mulţi tineri au trăit-o apoi în anii ’91-’93. Într-un fel, participam la istorie. Am fost cu toţii prinşi în sentimentul că intram în alt ciclu, şi în el teatrul avea un rol foarte important, în măsura în care se jucau texte noi, existau noi forme teatrale, deşi nu trebuia să ne iluzionăm. Schimbările erau esenţiale, dar amintirile traumatizante existau. Ţin minte cum am luat avionul pentru a veni urgent de la Piatra Neamţ, când mi s-a spus că «Tango» de Mrozeck va fi interzis. Confruntarea cu libertatea înseamnă să fii confruntat cu tine însuţi. Atunci exista un spaţiu între libertate şi cenzură. Fiecare pas era un pas spre libertate şi o victorie contra cuiva. Atunci aveam în faţă un adversar care, într-un fel, accepta să nu mai fie atât de autoritar, ceea ce ne permitea să deschidem ferestre către dramaturgi noi, către Jean Genet, către Mrozeck, spre forme noi de teatru cum ar fi cele ale lui Grotowski, Aureliu Manea, Living Theatre, Radu Penciulescu şi, în acelaşi timp, am asistat la mari spectacole ca «Nepotul lui Rameau», «Livada cu vişini», «Regele Lear»», spectacole care au fost pentru teatrul românesc formatoare. Îmi place să spun, parafrazând o celebră frază din «Furtuna», «Suntem făcuţi din materia viselor noastre», că noi, criticii de teatru, suntem făcuţi din materia spectacolelor pe care le-am văzut. Şi atunci, eu pot să spun că sunt făcut din materia anilor ’68.

Spectatorii nerăbdători să vadă Plugarul şi moartea

O dilemă pentru mine a fost incertitudinea unui drum de ales, alegerea fiind atunci de a mă stabili în Franţa. Apoi, deseori, plecând în voiaje la capătul lumii, mi s-a părut a fi asemenea amantului pornit în lume să-şi găsească iubita. M-am epuizat căutând teatrul peste tot. Când am nevoie de puţin sânge, de puţin aer, vin în România. Eu sunt amantul plecat pe drumuri”. Adăugând: “Dintotdeauna mi-a plăcut fraza lui Kafka. «O destinaţie există, dar nu un drum. Ceea ce noi numim drum sunt înseşi ezitările noastre». Visez… cum să continui…”.

George Banu este tipul renascentist care ne impresionează cu aplombul marilor navigatori care aduc pentru teatru, cu fiecare cronică, cu fiecare carte, un nou continent. Un Cristofor Columb care pune arta teatrală la picioarele micului rege în care crede şi pe care îl răsfaţă, Măria Sa Publicul.

Nici un spectacol văzut sub imperiul modelor şi al umorilor conjuncturale.

Un mod de a trăi o viaţă dăruită teatrului, fără de rest, alături de doamna vieţii sale, profesor de studii teatrale la aceeaşi universitate din Paris. Doamna Monique Borie, cu care este căsătorit de 38 de ani.

George Banu, Andras Visky şi Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom

Pietre, munţi, râuri şi mări, grădina de măslini din Ghetsimani şi dunele răvăşite din pustiu fac parte din cărările vieţii şi calea dumnezeiască pe care o urmăm. George Banu este nu doar un om excepţional şi o personalitate unică în teatrul şi teatrologia mondială. Fiinţa lui are acel echilibru impresionant al unei părţi din cosmos. Trăieşte în cultură cu naturaleţea Naturii şi bogăţia unei Geneze. Are autoritatea şi smerenia elementelor. Nu trebuie să facă nici un efort ca să convingă. Asemenea izvorului de la ţâşnirea lui dintre stânci şi până la revărsarea în mare, el are prospeţimea şi răcoarea benefică a inteligenţei şi strălucirea fiecărui strop de apă ce ştie că nu se pierde în cascadă sau în albia în care se aşează.

Să-i dorim mulţi ani acestui alert şi neobosit pelerin, acestui Patriarh în vinele căruia curge de atâta vreme argintul viu al iubirii pentru Teatrul cel Mare, din toate timpurile şi de pe toate meridianele.