Odată depăşită dificultatea de a ajunge la acest focar de cultură care a fost (cu unele întreruperi) Palatul Mogoşoaia de la Brâncoveanu încoace, vizitatorul este răsplătit de farmecul locului, începând cu aleea de trandafiri, cu mica biserică rămasă din alte timpuri, cu pajiştea verde din faţa palatului, cu boarea venind dinspre lacul care reflectă în sclipirile unduitoare ale soarelui arhitectura brâncovenească.
Iar bucuria ochiului şi a gândului continuă în cele câteva expoziţii, răspândite în interiorul palatului, în galeria Foişor sau în vechea cuhnie ridicată la rang de cămară a artelor.
Am intrat întâi în expoziţia de sculptură şi pictură a Danielei şi a lui Sabin Drinceanu găzduită în cuhnie. Realizate în lemn şi metal, sculpturile Danielei Drinceanu par să fie gândite pentru zidurile de cărămidă aparentă ale locului. Forme aproape plate, hieratice, amintind de restauratoarea de biserici, se înalţă în centrul sălii, se întind pe podeaua ei sau răsar din pereţi. Articulate ca nişte mecanisme la vedere, piesele îşi contrazic hieratismul prin mişcarea lor uneori frenetică. Planurile se întretaie, membrele trimit către alte spaţii, aripile îngerului căzut taie cu forţă aerul. O lume fremătând de o viaţă interioară pe care artista o lasă să izbucnească din forma cuminte a lemnului. Alături de ele, desenele şi picturile lui Sabin Drinceanu sunt menite meditaţiei. Suprafeţe mari de alb, pe care ploaia de galbenuri le transformă în lumină pură, oglindind uneori fragmente scrise, ca un semn al gândului, sau umile petice de ştergar ca trimitere la locuri geografice, induc sentimentul seninei contemplări, al drumului lin către iniţiere.
Spaţiul intim al Foişorului este populat de o altă lume, de un alt regn. „Vietăţile” din sticlă şi metal create de Mihai Hlihor ridică aripi transparente de libelulă, cu nervurile mărginite de firul metalic, aripi dense din sticlă colorată în masă, animalele marine combină albstrul cu ocrul, făpturi ale pământului sunt modelate în jocuri de transparenţe şi matităţi ale unei aceleiaşi culori. Aceasta este lumea ivită de artist din incandescenţa arderii sticlei, cu o desăvârşită ştiinţă a meşteşugului. Materialul capătă irizări de culoare, degradeuri care-i conferă senzaţia de fluiditate sau de densă materialitate, ca în „Revărsări”, de exemplu. În egală măsură, Mihai Hlihor, unul dintre puţinii artişti care mai lucrează sticla la noi, reuşeşte să construiască volumele, transformând piesele în sculptură mică, sau să confere formei picturalitate. Între obiect şi amintirea vitraliului, artistul, rareori prezent în Bucureşti, se apleacă cu ştiinţă şi cu delicateţe asupra lumii necuvântătoarelor.
Valeriu Paladi, „Oglindire”
Peisajul ca oglindă a lumii
În sălile de la parterul palatului a fost vernisată expoziţia „Grupului fără Nume”, compus, în ordinea dorită de ei, din Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu, Floarea Peia, Marian Dobre, Valeriu Paladi. Patru dintre ei au fost elevii maestrului Horea Paştina şi toţi şi-au tras seva din gruparea Prolog. De altfel, selecţia actualei expoziţii a fost definitivată de maestrul Paul Gherasim. Cei cinci expun împreună de aproximativ 14 ani, privitorul descoperind de fiecare dată un aer „de familie”, în pofida personalităţii pregnante a fiecăruia dintre ei. Într-un moment de fugă şi de renunţare, de multe ori, la specificitatea fiecărei arte, membrii Grupului fără Nume rămân la pictura figurativă, realizată în ulei pe pânză. O pictură menită să cuprindă trăirile lor în faţa spectacolului lumii, contemplat cu atenţie, cu smerenie, cu dorinţa de înţelege esenţa existenţei.
Nicolae Badiu, „Crematoriu”
Culoarea, lumina, arhitectura compoziţiei sunt folosite pentru a comunica sentimentul de plenitudine în faţa naturii. O natură cu care se comunică dramatic, ca în peisajele ascunse parţial de gardurile negre ale lui Nicolae Badiu, care copleşeşte prin calmul aparent al peisajelor lui Valeriu Paladi, care izbucneşte cu o interioară forţă vulcanică în plantele Floarei Peia, este cuprinsă şi în pânzele epurate, uneori aproape monocrome, ale lui Cristian Diţoiu, sau în semnele ce animă compoziţiile cu sens iniţiatic ale lui Marian Dobre.
Marian Dobre, Fără nume
Imaginile sunt rafinate, fragmentul devine metaforă a întregului, meşteşugul este numai o modalitate de comunicare a meditaţiei asupra naturii, asupra misterului ce ne înconjoară, întrupat în peisajul oglindit în apă ca la Valeriu Palade, în lumina nelumească a lui Cristian Diţoiu, în florile ascultând cuminţi de rigoarea geometrică a „Rombului” imaginat de Floarea Peia, în gândul purtat, între lumină şi umbră, de semnele lui Marian Dobre.
Cristian Ditoiu, „Ecleraj”
Cinci temperamente artistice distincte pornite în căutarea unei aceleiaşi descoperiri a lumii oferă privitorului picturi al căror rost este cel de la începutul istoriei artei: bucuria ochiului şi provocarea spiritului. În peisajul actual al artelor vizuale româneşti, demersul lor este o dovadă de curaj.
