Oana Ursache, secretar de stat degeaba la DRP, distruge un ziar românesc important al românilor din Nordul Bucovinei!

De regulă nu semnez petiții, nu consider că am de dat lecții cuiva (dincolo de actul pedagogic care constituie inima profesiei mele) și îmi exprim foarte rar opiniile politice – în sens larg – pe rețelele sociale (deși nu ezit să apreciez din când în când, pe aceleași rețele sociale, publicații ale altora, care vin în contra ignominiei politice a timpului nostru – pentru a lăsa, astfel, o minimă urmă a unei rezistențe tăcute)”, scrie Gina Puică, lector univ.dr. la Universitatea Ștefan cel Mare, pe pagina sa fe fb, preluată de Romanian Global News.

“Partajez însă, în mod excepțional, acest link cu scrisoarea deschisă publicată în Crai nou de Ștefan Hostiuc, un text, după părerea mea excepțional, pe care nu-mi voi permite să-l comentez și pe care vă invit să-l citiți (mai ales că secretariatul de stat vizat, ocupat cu frenezie de comunicarea proprie pe rețelele sociale – foarte bună, dar un pic prea abundentă pentru a mai fi luată în serios – sigur nu va avea timp să îl citească și să mediteze la sensurile sale).

Mă leagă de Ștefan Hostiuc o veche prietenie. Cea mai recentă întâlnire a noastră, întâmplătoare, a avut loc în urmă cu exact o săptămână, în seara de marți, 29 iunie 2021, în preziua plecării mele „definitive” din poziția de lector de limbă română la Cernăuți. Treceam, împreună cu două cursante și prietene ucrainene, pe lângă statuia lui Eminescu, când ne-a ajuns din urmă Ștefan. Primise vestea nefinanțării Mesagerului bucovinean, pe care mi-a împărtășit-o în același stil cu cel în care este redactată scrisoarea de mai jos („o veste bună” – până unde merge ironia???).

Va fi deranjat această publicație forurile înalte? Există libertatea de opinie. Iar fiecare număr al Mesagerului bucovinean preciza în litere de o șchioapă îngroșate pe coperta a 2-a: „Conțintul acestei reviste nu reprezintă poziția oficială a Departamentului Politici pentru Relația cu Românii de Pretutindeni/Ministerului pentru Românii de Pretutindeni”.

Nu partajez acest link doar datorită prieteniei mele cu Ștefan. Ci pentru că, așa cum o precizează Ștefan Hostiuc însuși aici, Mesager bucovinean era singura publicație tematică (adică prin excelență de arhivă, pentru memorie) de limbă română din nordul Bucovinei (voi posta copertele câtorva numere în comentariile prezentului post)”.

Stimată doamnă Secretar de stat OANA URSACHE,
Onorată Comisie DRP de evaluare a proiectelor pe anul 2021
Am aflat de curând că proiectul nostru, „Editarea revistei «Mesager bucovinean», cu public ţintă Comunitatea românească din Ucraina”, care timp de 6 ani a obţinut finanţare nerambursabilă de la DRP/MRP, fără observaţii critice, fiind considerat util comunităţii căreia i se adresează, acum nu mai e la nivelul exigenţelor onoratei Comisii de Evaluare. Prin aceasta înţelegem că mesajul transmis de revistă în perioada recentă către cititorii săi nu mai este pe placul finanţatorului şi că, deranjând Kievul prin demascarea scopului final al politicilor educaţionale, lingvistice, identitare ucrainene faţă de comunitatea românească din Ucraina, revista deranjează, mai nou, şi Bucureştiul. Anul trecut, prin editorialul din „Historia” al domnului Remus Georgescu, ni s-a arătat cu degetul, anul acesta, cu vărguţa. Se vede că aceasta am meritat. Prin hotărârea dumneavoastră, Comunitatea românească din nordul Bucovinei rămâne fără încă o publicaţie periodică, unică în sensul grupării materialelor în ediţii tematice pe probleme de stringentă actualitate pentru românii din Ucraina, dar şi noi rămânem cu ceva mai mult timp liber pentru celelalte proiecte mereu amânate. De aceea, vă trimitem acest

CUVÂNT DE MULŢUMIRE, ÎN LOC DE CONTESTAŢIE

prin care redactorul-şef al publicaţiei căzute în dizgraţia Domniilor Voastre a răspuns la primirea Marelui Premiu Bucovina al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (Suceava) pentru activitatea desfăşurată în vedere promovării spiritualităţii bucovinene în paginile revistei „Mesager bucovinean”, eveniment care a avut loc la 27 noiembrie 2020.
Marele Premiu e, pentru mine, o mare surpriză. Sincer, nu mă aşteptam să mi se facă o asemenea onoare pentru activitatea mea mai curând publicistică, decât literară. Aici, la Cernăuţi, dacă faci publicistică, aproape că nu-ţi rămâne timp pentru literatură. Aşa mi-am întârziat toate proiectele literare. Asta îmi creează o stare de nemulţumire care a devenit cronică.
Ceea ce mă linişteşte un pic, făcându-mă să nu fiu chiar atât de speriat de această înaltă preţuire, de care parcă nu am dreptul să mă bucur prea tare ca o încununare a succeselor mele literare, ci mai curând ca un avans pentru viitoarele cărţi de beletristică şi analiză literară, e că publicistica, ce mă ţine captiv de câţiva ani buni, e un exerciţiu cultural. Iar unei reviste de cultură, literatura nu-i este deloc străină. Doar având această convingere m-am decis să scot la Cernăuţi, după ce „Septentrion literar”, revista pe care o scoteam împreună cu poetul Ilie T. Zegrea luase o pauză, o revistă cu profil mai larg, pentru bucovinenii de pretutindeni, cu public ţintă Comunitatea românească din Ucraina, pe care am numit-o „Mesager bucovinean”. Publicaţia exista, dar într-o altă formulă, reflectând mai mult viaţa Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, sub auspiciile căreia apare şi în prezent. Dacă ar fi mers proiectul „Septentrion literar” poate că „Mesagerul…” nostru ar fi rămas o pasăre de colivie. Dar de câţiva ani revista „Septentrion literar” nu mai apare. Nu apare pentru că, practic, nu mai are cine să o facă. Cernăuţiul a cam rămas fără scriitori români. Generaţia veche dispare uşor, uşor. Uite că ne-a părăsit de curând poetul Mircea Lutic. Generaţia mai nouă, care n-ar trebui să fie chiar atât de nouă, s-a lăsat absorbită de publicistică, de jurnalism, şi cei câţiva reprezentanţi ai ei care ar putea să producă literatură, produc ştiri, reportaje, relatări, necesare şi ele, chiar mai necesare, pe termen scurt, decât beletristica, dar, pe termen lung, prea puţin relevante. Toate acestea sunt simple efemeride pentru care un scriitor îşi sacrifică activitatea literară. Cărţile lui vor rămâne nescrise, şi cărţile nescrise sunt goluri în cultura unui popor, iar cum e cazul nostru, la Cernăuţi, al unei comunităţi istorice.

Totodată, politicile educaţionale şi lingvistice de ultimă oră ale Kievului bat atât de departe şi de desfiinţător în identitatea naţională a românilor, atât de cuminţi şi loiali – dintotdeauna loiali! – şi statului austriac, şi statului sovietic, şi statului ucrainean, şi dintotdeauna răsplătiţi ba cu interdicţii în folosirea de simboluri naţionale, ba cu înlocuirea denumirii fireşti a limbii materne, ba cu scoaterea acesteia din sistemul de educaţie, ba chiar cu smulgerea literelor de aur de pe frontispiciul Catedralei din Cernăuţi numai pentru că ridicau slavă Mântuitorului în limba română, limba ctitorilor acestui sfânt lăcaş, toate aceste nedreptăţi ce ni se fac nu la întâmplare, ci, spre regretul nostru, al tuturor, sunt pritocite de întregi instituţii, zdruncină atât de puternic stâlpii existenţei noastre pe acest pământ, încât a te face a nu le observa şi a-ţi vedea de treabă cu scrisul, cu poezia, lăsându-le altora în seamă datoria de a le dezvălui sensul, de a le arăta scopul şi dedesubturile, nu e cinstit şi nici nu e cea mai fericită soluţie pentru un scriitor.

Apoi, revista noastră este ereditar legată de Societatea Scriitorilor Bucovineni, pentru că e organul de presă al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, a cărei secţie a fost, în urmă cu opt decenii, şi Societatea Scriitorilor Bucovineni. Ea, de fapt, duce mesajul celor două societăţi, acum oarecum distincte, către românii de dincolo care, în ciuda liberalizării trecerilor frontierei dintre cele două state, sunt parcă din ce în ce mai separaţi, mai înstrăinaţi, mai uitaţi.

Am primit vestea primirii premiului în momentul pregătirii pentru tipar a ediţiei speciale a „Mesagerului bucovinean” dedicată Centenarului Paul Celan, poetul cel mai important pe care l-a dat capitala Bucovinei în secolul XX. El este produsul multiculturalismului care încă mai exista în Cernăuţi pe timpul lui Celan, pe timpul formării lui ca poet. Noi trăim acum cu nostalgia multiculturalismului de altădată, acelui multiculturalism real, nu a celui clamat retoric de propagandiştii de astăzi ori de câte ori au ocazia de a se lăuda occidentalilor, vorbind de la tribuna unor evenimente ca acela din anul acesta, circumscris împlinirii a o sută de ani de la naşterea poetului. Or, e o mare diferenţă între Cernăuţiul multicultural care a lansat un mare poet german de etnie evreiască într-un stat naţional care nu era nici german, nici evreu, şi Cernăuţiul „multicultural” din zilele noastre, în care un poet aloglot de mare calibru nu se mai poate produce în niciun fel. Cealaltă epocă, apusă în urmă cu 80 de ani, înfierată mereu de istoricii ucraineni pentru „genocid lingvistic”, a produs un poet genial, de altă limbă decât cea a naţiunii titulare, în timp ce astălaltă epocă, lăudată la tot pasul pentru „extraordinara” deschidere către valorile democraţiei europene, se mulţumeşte doar să celebreze centenarul unui asemenea poet de altă limbă fără să creeze premisele formării altuia de acelaşi calibru pentru viitorime. Cei care se mândresc de la tribună cu un asemenea înaintaş, pentru care n-au făcut practic nimic, uită să spună că, pe lângă geniul pe care i-l dă natura, un poet de talia lui Celan mai are nevoie, pentru a se realiza, şi de un mediu multicultural autentic, sănătos, nu de unul perimat, fardat, viciat prin politici inadecvate şi mumifiat propagandistic spre a fi scos în faţă de zile mari în discursuri fariseice rostite cu aplomb de inşi semiculţi, buricaţi pe podiumuri improvizate în pieţe publice. Un mediu multicultural sănătos, întemeiat pe plurilingvism şi multietnicitate, se formează nu prin legi orientate către îngrădirea dezvoltării culturale a minorităţilor, ci tocmai invers, printr-o adevărată deschidere către valorile democratice europene, deschidere care să demonstreze respect şi sprijin din partea statului faţă de celelalte etnosuri în dezvoltarea nestingherită a culturii lor.

Faptul de a putea spune lucrul acesta într-o revistă de cultură mă face să cred că „devierea” mea dinspre literatură către publicistică nu e chiar o „dezertare” din tabăra scriitorilor şi că numai în acest sens pot să-mi explic faptul că onoratul juriu s-a oprit asupra umilei mele persoane în a alege laureatul acestui prestigios premiu, nedreptăţind poate alţi candidaţi mai vrednici, premiu pentru care ţin să-i mulţumesc pe această cale.

Cu acest cuvânt de mulţumire, îmi închei activitatea mea de redactor-şef al „Mesagerului bucovinean”, revistă cu public ţintă Comunitatea istorică românească din Ucraina. Dacă aceasta a fost răsplata pentru că n-am fost cuminţi, noi nu ne supărăm şi cu plecăciune sărutăm mâna Patriei-mame, care ştie să miluiască, dar şi să arate vărguţa celor neascultători.
Cu deosebit respect,
al Dumneavoastră
ŞTEFAN HOSTIUC,
membru al Uniunii Scriitorilor din România,
fost redactor-şef al fostei reviste „Mesager bucovinean”,
cu public ţintă Comunitatea istorică românească din Ucraina

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.