Ziua de vineri 18 septembrie 1970 nu se anunţa una deosebită. Nici mai bună, nici mai rea decât o altă zi de început de toamnă, de început de nou an şcolar. La ora 17.15, la fel ca alte sute de mii de tineri români, mă pregăteam să ascult un nou episod din serialul „The Beatles Kingdom” la Metronomul lui Cornel Chiriac de la Europa Liberă. După jingle (un pasaj din „A Taste Of Honey” cu trompeta lui Herb Alpert în prim/plan) urma imediat „All I Need Is Love”, piesa care anunţa că începe Regatul… Surpriză. În loc de „All I Need…” urmeză 2 minute de tăcere. 2 minute de nimic. O defecţiune? Lui Cornel Chiriac nu i s-a întâmplat niciodată.
Deodată din „burta” radioului răzbat primele acorduri din „Hey Joe” al lui Jimi Hendrix. S-o fi schimbat programul bănuiesc. Oricum, şi Hendrix este un regal muzical, îmi zic. După nici un minut piesa se opreşte şi din nou vin 2 minute de nimic. Sunt nedumerit. Şi vine lovitura de trăsnet. Cu o voce sugrumată, Cornel abia poate îngâna: „Jimi Hendrix nu mai este”. Nu mai continuă. Microfonul este preluat pentru câteva minute de Noel Bernard, directorul postului, care prezintă ştirea. Una pe care nu aş fi vrut să o aud vreodată. Credeam că marile genii muzicale nu mor vreodată. Sau nu mor de tineri. Nu am avut puterea să ascult detaliile. Am închis radioul.
Da, au trecut 40 de ani de atunci. 40 de ani de când celebra chitară „black” Stratocaster nu a mai fost auzită „live”. 40 de ani de când lumea muzicii rock a devenit (infinit) mai săracă. 40 de ani în care mulţi români – mă refer la cei din generaţia mea şi cea imediat următoare – l-au (cam) uitat pe Jimi Hendrix. L-au uitat şi unii dintre colegii de breaslă care trăiesc „din muzică”. L-au uitat poate pentru faptul că el nu era „comercial”. Nu putea fi însă „comercial” cineva care a cântat la festivaluri precum Woodstock, Monterey sau Isle Of Wight sau a susţinut concerte pe scena celebrului club Filmore East.
Hendrix a fost şi este considerat cel mai mare chitarist rock din lume. În 2003, celebra publicaţie muzicală „Rolling Stone” întocmeşte „The 100 Greatest Guitarists of All Time”. Pe locul 1, Jimi Hendrix. Pe 4 Clapton, pe 9, Jimmy Page, ca să dau doar nume venite tot din anii ’70, dar care sunt pe baricade şi astăzi.
Dacă Michael Jackson este considerat drept rege al muzicii pop, este greu de definit ce demnitate i s-ar cuveni lui Hendrix. Oricum, şi dacă ar fi prins zilele noastre, nu cred că ar fi acceptat vreun titlu. Pentru că Hendrix a fost mai aproape de condiţia unui răzvrătit. Oricum, după moarte, imaginea sa a fost preluată de mai toţi răzvrătiţii epocii, în special adepţii curentului flower-power din anii ’70.
Hendrix a ajuns sus de tot, dar a început cu munca de jos. A fost pe la începuturile sale al doilea chitarist în grupul de acompaniament al starului rock’n’roll Litlle Richard, a fost membru în band-ul din spatele celor de la The Platters. Dar a urcat treaptă cu treaptă până a devenit numărul unu, loc pe care se află şi astăzi. Şi pe parcurs a adus şi inovaţii interpretării la chitară, fiind cel care a promovat intensiv pedala wah-wah.
După ce ne-a părăsit, pe 18 septembrie, Hendrix nu a avut parte – tehnica epocii era net inferioară celei de astăzi – de o supramediatizare post-morten de genul celei lui Jackson. În schimb, pe 20 septembrie 1970, în mai multe oraşe din România, grupuri de elevi şi studenţi au ţinut adunări de doliu, dând serios de lucru vajnicii miliţii populare. Cred că acum, după 40 de ani, atât cei care l-au „prins” pe scenă, cât şi cei care l-au cunoscut numai prin intermediul înregistrărilor magnetice ar trebui ca pe 18 septembrie 2010 să se oprească un minut şi să se gândească la marele chitarist. Care ne-a părăsit la doar 27 de ani. Ca şi Janis Joplin, două săptămâni mai târziu, pe 4 octombrie 1970.
