Omul istoriei şi istoria omului. Academicianul Dinu C. Giurescu aşa cum l-am cunoscut

Despre existenţa familiei istoricilor Giurescu am aflat în anii liceului (1963-1967) de la profesorul meu de istorie, un dascăl care îşi făcuse crez profesional din cultivarea sentimentelor patriotice, cu prilejul fiecărei noi lecţii predate, cu mult talent oratoric şi măiestrie pedagogică. De câte ori avea prilejul cita din monumentala operă “Istoria Românilor”, folosindu-se de tratatul profesorului Constantin C. Giurescu ca de o armă în demontarea tezelor lui Roller, coordonatorul grupului de istorici care au publicat în 1947 manualul şcolar sovieto-român de „Istoria României”.

Pentru elevii liceului era o mare curiozitate că un profesor care se dăruia cu atâta patos educaţiei noastre patriotice şi dovedea o probitate exemplară nu era membru de partid. “Are ceva la dosar” era explicaţia pe care o primeam de la profesorii mai tineri, cu care ne îngăduiam să comentăm modelele pedagogice, de care Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş (Bihor) nu ducea lipsă în acei ani. După ce am avut privilegiul să fiu desemnat în grupul de custozi ai Cabinetului metodic de învăţare a istoriei, realizat de profesor împreună cu membrii Cercului de istorie, fiindu-i unul dintre elevii preferaţi, mi-am luat, cum se spune, “inima în dinţi” şi am cutezat nu să-l întreb, ci să-i spun: “Dumneavoastră faceţi pentru educaţia noastră patriotică mai mult decât organizaţiile PCR şi ale UTC la un loc“. După o pauză semnificativă, profesorul, cu o notă de severitate a vocii, mi-a răspuns imperativ: “Să nu mai spui nimănui asta!”. Subiectul a rămas închis, până la festivitatea de absolvire a liceului, când, înainte de a ne luă rămas bun, profesorul mi-a spus că-mi este dator cu un răspuns: “Eu am venit la acest liceu, fiind mutat disciplinar din Moldova, pentru vina de a critica public arestarea şi condamnarea profesorului Constantin C. Giurescu. Am fost acuzat că am luat apărarea unui fost ministru în guvernul Frontului Renaşterii Naţionale, fost rezident regal al Ţinutului Dunării de Jos, un liberal georgist. Am refuzat să mă dezic de mentorul meu şi am fost trimis aici”.

A două întâlnire cu numele familiei istoricilor Giurescu am avut-o la jumătatea anilor ’70, când, asistent fiind la Şcoala militară de ofiţeri activi a Ministerului de Interne, am primit pentru studiu un document clasificat “Secret de serviciu” intitulat “Consideraţii asupra tezelor etnogenezei moldoveneşti promovate de Artiom Markovici Lazarev¹ în lucrarea Organizarea statului sovietic moldovenesc și problema basarabeană”. Autori, Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu. Documentul, dactilografiat, nu circula decât în cadrul strict al informării interne, fără permisiunea de a-l comenta. „Ca să nu se creeze probleme în relaţiile cu ruşii.”
Rigoarea analizei, temeritatea opiniilor, evalurea impactului şi perspicacitatea descifrării intenţiilor ascunse în lucrarea de propagandă comandată de la Moscova Academiei de Ştiinţe din Chişinău mi-au deschis cu totul alte orizonturi în cunoaşterea istoriei naţionale şi a rolului covârşitor al acesteia în deprinderea ofiţerilor de informaţii să identifice ameninţările şi pericolele în aşa-zisele fapte ştiinţifice cotidiene, care referă asupra existenţei naţional-statale a românilor.

Cea de a treia întâlnire am avut-o cu opera istoricilor Giurescu şi a fost memorabilia. În anii 1974 şi 1976, la Editura Ştiinţifică au apărut sub semnătura tatălui, Constantin C. Giurescu, şi cea a fiului, Dinu C. Giurescu, “Istoria Românilor”, volumele I şi II din seria de opt, a ceea ce se prefigura a fi desăvârşirea unui mare proiect al istoriei naţionale: “înfăţişarea istoriei românilor din cele mai vechi timpuri până în zilele de azi (…) o sinteză atât a istoriei politice, diplomatice şi militare, cât şi a celei economico-sociale, instituţionale şi culturale”.²

Lectura primului capitol, “Pământul românesc”, şi consideraţiile autorilor asupra însemnătăţii mediului fizic în istorie mi-au relevat o concepţie istorică sistemică, în consens cu noul val al gândirii filosofice, desprinse de dogmele ideologice marxist-leniniste. Consecvenţi angajamentului de a “restabili cât mai exact cu putinţă faptele trecutului”, autorii le-au prezentat în întregul lor context, extrem de complex şi pentru a cărui descriere şi înţelegere au oferit cititorilor ample şi riguroase cunoştinţe de geografie, geopolitică, arheologie, antropologie, etnografie, economie, politică, diplomaţie, statistică, lingvistică şi încă multe altele.
Dintr-o asemenea abordare a istoriei am putut înţelege cum se poate reduce marja de relativitate a raţionamentelor istorice şi cum se poate adăuga valoare ştiinţifică faptelor interpretate şi evaluate în întregul lor context. Această experienţă avea să-mi fie deosebit de utilă când mi-a fost dat să fac munca de pionierat în elaborarea primelor noţiuni de analiză a informaţiilor de securitate naţională, în şcoala românească a domeniului. Cursurile pe care am început să le predau aveau ca mottouri: ”Căutaţi faptele, şi nu informaţiile!“. Faptele, ca evenimente materiale, sunt indubitabile, pe când informaţiile pot fi adeseori discutabile.
Din datul natural al înfăţişării unitare a pământului românesc, autorii stabilesc atât consecinţa naturală sub raportul etnic: “poporul unitar”, cât şi realitatea istorică de necontestat că “cine locuieşte centrul pământului românesc, Podişul Transilvaniei, acela în chip firesc va locui şi ţinuturile mai joase dimprejurul podişului.”³ Asta, ca să fie bine înţeleasă, în esenţa ei, şi “chestiunea transilvană”!

În capitolul următor, “Străvechi aşezări omeneşti”, prezenţa dacilor sau geţilor este dată ca probabilă la anul 3000 înainte de era noastră, iar a oamenilor, cu sute de mii de ani înainte, încă din paleolitic.⁴ Este bine de reamintit celor care obişnuiesc să uite!
Coloniştii aduşi de imperiu în Dacia au fost preponderent traci, iliri, panoni şi răsăriteni vorbitori ai limbii latine, precum şi greci vorbitori de limba greacă, dar în număr mult mai redus faţă de autohtonii daci, care au constituit baza etnică a noului popor, românii.⁵ Un îndemn la redescoperirea identităţii şi continuităţii, prea mult contestate şi ascunse în numeroasele situri arheologice scoase, parcă premedidat, în afara circuitului cercetărilor şi a valorificării pentru ca lumea să cunoască cine suntem şi cât ne datorează creştinătatea şi Europa!

Am ţinut să fie scoase în evidenţă aceste concluzii, dată fiind actualitatea lor pentru permanenta necesitate a salvgardării identităţii naţionale şi a continuităţii de viaţă în sacra trinitate a pilonilor rezistenţei naţionale, Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră, cu marginimile din Pind până dincolo de Tisa şi de Nistru.

Volumul al doilea al “Istoriei Românilor” este, aşa cum îl intitulează autorii, o “privire generală asupra istoriei politice a românilor în răstimpul 1352-1606 şi acoperă o periodă puternic frământată de evenimente în care războaiele şi conflictele sociale majore sunt repere definitorii”.

Volumele următoare ale “Istoriei Românilor” nu au mai apărut. Profesorul Dinu C. Giurescu, care trebuia să fie continuatorul acestui mare proiect naţional, s-a lovit, paradoxal în anii ’80, de o altă faţetă a vremurilor nefaste, care l-au marginalizat în tinereţe, ţinându-l în afara preocupărilor fireşti profesiei sale de istoric [munca pe şantier, custode de muzeu, cercetător documentarist]. Demolarea casei familiei, pentru a se face loc Bulevardului Victoria Socialismului, l-a determinat să ceară stabilirea în Statele Unite ale Americii.

Cererea nu i-a putut fi refuzată, profesorul fiind nu numai o personalitate de largă notorietate ştiinţifică internaţională, dar şi un caracter dârz, care se putea manifesta cu o vehementă, pe care Ceauşescu a preferat să nu o cunoască în toată desfăşurarea.

Am trăit atunci un sentiment de mâhnire… Caselor unor familii mai puţin istorice li s-a putut găsi loc în peisajul „Centrului Civic” [vezi cazul Corneliu Coposu].

Invitat frecvent la activităţile protocolare ale Ambasadei SUA la Bucureşti, dar şi ale altor reprezentanţe străine, profesorul Dinu C. Giurescu nu avea cum să fie în afara controlului strict pe care contraspionajul român îl exercita asupra mediului diplomatic. În cercurile diplomatice de la Bucureşti, profesorul impunea un respect special, prestigiul său ştiinţific şi autoritatea să morală, dublate de un exemplar civism, l-au exclus suspiciunilor că nu ar fi un bun român.

Relaţia profesorului cu regimul nu s-a bazat pe un acord liber consimţit, ci pe o coordonată strict impusă reprezentanţilor intelectualităţii interbelice rămase în viaţa după trecerea prin purgatoriul luptei de clasă.

Recunoaşterea meritelor ştiinţifice şi admiterea în Academia Română a profesorului Constantin C. Giurescu, concomitent cu impetuoasa afirmare a continuatorului operei sale, profesorul Dinu C. Giurescu, merită a face, împreună cu toate celelalte cazuri similare, obiectul unor cercetări de sine stătătoare asupra evoluţiilor doctrinare ale regimului, care au făcut posibile salvarea şi punerea în serviciul interesului naţional a unor personalităţi iniţial excluse din viaţa socială, ori expuse marginalizării şi alienării.
Aş fi dorit, în acei ani, să pot avea prilejul de a-l cunoaşte personal pe profesorul Dinu C. Giurescu, aşa cum am fost onorat să fiu, chiar şi preţ de câteva minute, faţă în faţă cu unii dintre titanii lumii academice care au rezistat vremurilor şi, mai mult, să le fie deasupra, rămânând pentru viitorime în afara timpului.

Dorinţa mi s-a împlinit peste două decenii şi mai bine. În lună noiembrie 2009, la Târgul internaţional de carte Gaudeamus eram în programul de evenimente cu lansarea volumelor “1989. Dintr-o iarnă în altă iarnă. România în resorturile secrete ale istoriei” şi “Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest. Iugoslavia versus România în războiul din umbră”, acesta din urmă în coautorat cu Traian Valentin Poncea. Am urmat sfatul bun al unei disinse doamne, un excelent “Public Relation Officer”, care-l cunoştea pe domnul profesor, şi i-am trimis, prin dânsa, invitaţia de a participa la evenimentul editorial. Domnul profesor mi-a telefonat să-mi mulţumească şi să mă întrebe, dacă este cazul să spună câteva cuvinte despre cărţi. I-am mulţumit, la rândul meu, asigurându-l că îmi face o deosebită onoare, pentru care îi sunt recunoscător.

Notele de lectură ale domnului profesor, deşi timpul i-a fost drastic drămuit, nu atât de rigoarea moderatorului, cât de antevorbitori cronofagi, au lăsat auditoriului o impresie cu totul aparte. Domnia să fişase cartea şi expunea pe baza unor însemnări de rigoare impecabilă. Fiindcă nu şi-a putut încheia recenzia, a precizat că o va încredinţa tiparului. Şi, într-adevăr, am avut această bucurie şi satisfacţie.⁶

Întâlnirea ”faţă în faţă” mi-a relevat un om oţelit de încercările vieţii, al cărui discurs este centrat pe marile idealuri naţionale, hotărât să le apere cu exemplul propriului sacrificiu. Privirea sa, curată ca cerul senin, te pătrunde interogativ şi te măsoară. Vorbeşte cu rost, direct şi clar. Pe măsură ce-l asculţi devii mai curios, mai captivat şi din tot ce spune, înveţi. Ce dascăl eminent!
Nu pot să nu amintesc şi primul act de cenzură politică exercitat asupra academicianului. Nu în trecut, ci relativ recent. Un redactor de editură i-a înlocuit, în anii din urmă, textul explicativ la fotografia unei importante personalităţi a evenimentelor din decembrie 1989. Este în cauză generalul Iulian N. Vlad. Niciodată, nici în regimul antedecembrist, nimeni nu şi-a permis să intervină în textele profesorului şi, mai ales, să nu-i spună şi să tipărească, sub numele sau, ceea ce nu a afirmat. Faptul în sine l-a mâhnit. Ca să îndrepte lucrurile, a cerut publicarea şi ataşarea imediată a unei erate, iar personalităţii vizate i-a oferit un exemplar cu o scrisoare olografă, în care a descris întâmplarea şi a făcut revenire întărind textul ce-i fusese înlocuit, în totalitate.

Ulterior, nu am scăpat prilejul de a fi prezent în auditoriul evenimentelor onorate de prezenţa academicianului Dinu C. Giurescu, aceasta cu atât mai mult cu cât domnul profesor a început să simtă nevoia tot mai presantă de a se adresa cetăţii, nu numai în legătură cu subiecte de interes ştiinţific din istoria naţională, ci mai cu seamă să caute răspunsuri şi soluţii la probleme cotidiene grave ale concetăţenilor, ajunşi să trăiască într-o lume la început cu frânele trase, apoi cu direcţia blocată şi ameninţată cu traiectoria periculoasă a căderii libere.

Canalele de comunicare publică rămase deschise distinsului academician s-au redus pe măsură ce vocea sa autoritară, dar dintre cele mai avizate, a început să avertizeze clasa politică asupra marilor erori săvârşite şi a pericolelor la care au expus statalitatea naţional unitară a poporului român.

Mesajul de alertă şi mobilizare la rezistenţă naţională lansat de academicianul Giurescu este cutremurător: “Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seamă că soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentul că eşti român, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi apară pe altcineva, dar nu obştea românească. De aceea fiecare dintre noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. «Nu!» – la ceea ce se pregăteşte în momentul de faţă, şi să revenim la tradiţiile noastre, să revenim la puterea noastră dintotdeauna.”⁷

Un astfel de mesaj a speriat puterea nevolnică, incapabilă să răspundă demn în faţa judecăţii unui om – caz unic, al treilea academician consecutiv într-o familie -, dar în stare să-şi pună agenţii să scormonească în gunoaiele istoriei şi să încerce rescrierea trecutului acestui mare român, pentru a-i controla prezentul.

Încercări în van. Cine gândeşte ori cutează a lovi nu ştie pe ce se bazează temeritatea spiritului civic al omului Dinu C. Giurescu, al cărui loc în Panteonul Naţiunii este special rezervat.

Domnia Sa, şi când nu va mai fi printre noi, îşi va călăuzi poporul, cu înţelepciunea cărţilor ce va lumina minţile vlăstarelor neamului. La asta să cugete, dacă au cu ce, toţi cei grăbiţi să apuce piatră.

Salve magister!

[1] Artiom Markovici Lazarev n. 30 octombrie 1914, Camenca, gubernia Podolsk, Imperiul Rus, astăzi în Transnistria, Republică Moldova – d. 16 septembrie 1999, Chișînău, Republică Moldova) a fost un istoric și om politic moldovean, organizator al învățământului și culturii din RSS Moldovenească, membru titular al Academiei de Științe a Moldovei. A fost unul din principalii promotori ai teoriei sovietice despre existența unei națiuni moldoveneșţi diferită de cea românească.

[2] Constantin C.Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor. Editură Ştiinţifică, Bucurescti, 1974, p. 7.

[3] Idem, pp. 16.

[4] Ibidem p. 20.

[5] Ibidem p. 119.

[6] Acad. Dinu C. Giurescu, Note de lectură • Aurel I. Rogojan: 1989. Dintr-o iarnă în altă Revistă Clipă – Magazinul actualităţii culturale româneşti• Repere Academice, Măr 2010.

[7] Lecţia de istorie a prof. acad. Dinu C. Giurescu, de la emisiunea postului de televiziune Antena 3 “Punctul de întâlnire”, realizator Radu Tudor, transcrisă integral: “În aceste zile se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei! FIECARE DINTRE NOI AR TREBUI SĂ SPUNĂ NU!”, publicată în “Război întru Cuvânt”, 21 iunie.

General de brigadă (r) Aurel. I. Rogojan