Orășeni fără voie. Comuna sufocată timp de un secol de Capitală

Popești-Leordeni*, o localitate aflată la marginea Bucureștiului a devenit un teren experimental pentru politicile de sistematizare urbană și industrializare. Rezultatul a reflectat însă și limitele și consecințele acestor procese asupra localnicilor.

Fondarea administrativă a localității

Sub denumirea Popești-Leordeni, localitatea a fost înființată în 1908, prin comasarea comunelor Popești și Leordeni. 

Unificarea localităților Popești și Leordeni a avut, în primul rând, motive de proximitate și logistice. În mod tradițional, comuna Popești era legată de comuna Dudești-Cioplea. Cele două localități se aflau de o parte și de alta a râului Dâmbovița, iar locuitorii lucrau grădinile de zarzavaturi din luncă.

Satul Leordeni (sau Leurdeni) avea legături tradiționale cu localitățile Glina și Bobești, prin boierii care dețineau moșiile care încorporau aceste sate.

Perspectiva urbană a localității Popești-Leordeni s-a amânat când s-a pus problema reorganizării comunelor rurale. Astfel, cu ocazia dezbaterilor parlamentare, s-a propus ca aceste comune să devină rurale suburbane dacă sunt situate pe o rază de trei kilometri de orașul din vecinătate. Acesta a fost, probabil, motivul pentru care Popești-Leordeni nu a fost inclus pe lista viitoarelor comune suburbane. Distanța față de periferia Bucureștiului (mahalaua Mandravela) era de cinci kilometri.

Popești-Leordeni, comună rurală suburbană a Bucureștiului

Legea pentru unificarea administrativă a fost adoptată în 1925. În contextul acesteia, se va realiza o nouă reorganizare a Bucureștiului.

Legea permitea consiliilor comunelor urbane (orașelor) să decidă ce localități din proximitate urmează să devină comune rurale suburbane. Primarii noilor comune suburbane, intrau automat în consiliul orășenesc.

Localitatea Popești-Leordeni a fost inclusă în plasa Pantelimon, a cărei reședință se afla în comuna rulală suburbană Dudești-Cioplea.

Extinderea periferiei  Bucureștiului prin adăugarea acestor comune nu înseamnă că ele aveau potențial urban. Era, de fapt, o măsură administrativă de perspectivă.

Comuna rurală Popești-Leordeni, a devenit comună rulală suburbană abia în 1929. În acest an, toate localitățile aflate în proximitatea imediată a liniei de fortificații vor deveni comune rurale suburbane.

Schimbarea statutului comunei nu a reprezentat neapărat voința locuitorilor săi. Mai mult, există dovezi ale nemulțumirilor locuitorilor și cereri pentru realipirea la județul Ilfov.

Petiționarii își justificau cererea prin faptul că „localitatea lor era săracă” și „de la integrarea în Capitală nu obținuse niciun sprijin municipal”.  Statutul de comună suburbană le adusese numai „angarale”. „Școalele” și bisericile nu puteau fi întreținute, iar străzile erau nepietruite și nu dispuneau de lumină și pază.

Conform lor, soluția era „dezlipirea de la municipiul București” și „trecerea la județul Ilfov, de unde am avut și întrecut putința de a ne îngriji de bunul mers”.

Această cerere a urmat un sinuos parcurs birocratic , înainte de a fi încadrată drept „inadmisibilă” la 29 februarie 1932.

Nemulțumirile cetățenilor erau legate cu adevărat, cel mai probabil, de rigorile pe care le implica statutul de comună rurală suburbană. Aceste rigori priveau recensământul populației, animalelor și imobilelor, dar și controlul focarelor epidemice și creșterea standardului de igienă în colectarea și transportul produselor agro-alimentare.

Slaba industrializare interbelică

În perioada interbelică, au funcționat în Popești-Leordeni, două fabrici.

Cea mai importantă era sucursala Fabricii „Apertura” S.A.R., ridicată la sfârșitul anilor 1930. Aici s-a produs, pentru prima oară în România, în 1936 fibră chimică artificială, cunoscută sub numele de vâscoză. Fabrica a fost naționalizată în 1948 și redenumită „Filatura de mătase artificială”, iar apoi „Viscofil”.

În anii 1940, Fabrica de produse chimice „Romchim”, producea materii prime pentru industria textilă și pielărie sub licență elvețiană Sandoz A.G. Întreprinderea avea capital social majoritar elvețian și era foarte rentabilă. A fost și ea naționalizată, iar în octombrie 1948 mai avea doar 16 angajați care administrau transferul de stocuri și active către stat.

(Continuarea, mâine, pe cotidianul.ro)

*v. Ilarion Țiu – „Orașul Popești-Leordeni. O istorie a urbanizării controlate” în „Oraşul socialist. Sistematizare, locuire, cotidian. Anuarul IICCMER, Vol. XX”, Editura Polirom, Iași, 2025.