Asistăm de câţiva ani la un fenomen periculos de manipulare politică, pe care societatea nu numai că nu l-a respins, ci, dimpotrivă, o cincime din populaţie pare a-l legitima în viitorul parlament. Fenomenul Partidului Televizor.
Partidul Poporului D.D., generat de mizeria politico-morală şi economică a unei societăţi debusolate de o profundă criză a valorilor, a depăşit, în cele mai recente sondaje, partidul-axă al sistemului de putere, situat undeva în jurul a cca. 20 de procente.
Fără lideri cu o reputaţie credibilă, cu notorietate sau prestigiu, fără omogenitate structurală şi coerenţă doctrinară, acest partid virtual, rezultat al unei manopere propagandistice fără fond, dar cu o extraordinară simplitate, frecvenţă, repetabilitate şi intensitate a puţinelor sale sloganuri, şi-a câştigat suportul segmentelor de populaţie marginalizată economic şi înstrăinată social, capabilă de mobilizare în numele idealului de partid al poporului.
În istoria atât de bogată a omenirii, nimic nu este nou. Asemenea experimente socio-politice au mai existat şi pe seama lor s-au creat şcoli de cercetare şi aplicaţie practică a modelelor în societatea reală. Urmările sunt şi ele cunoscute şi numai disperarea şi spălarea memoriei noastre colective le-ar mai permite repetabilitatea.
Multă vreme nu am dat atenţie şi nici crezare sondajelor care prevesteau ascensiunea acestei mişcări. Am fost tentat să opinez că cineva încearcă să lanseze un avertisment pentru trezirea clasei politice, mult prea corupte de putere, pentru a mai vedea şi patologia pe care au generat-o în întreaga societate, prin partea de iresponsabilitate a succesivelor guvernări. Guvernări animate de un cumplit şi nefiresc spirit nihilist, sub care România nu a renăscut, ci, dimpotrivă, mai rău s-a prăbuşit. Dovada: anul 1989 este luat ca etalon al unui orizont de dezvoltare şi prosperitate ce urmează să fie atins. Cândva, nu ştim când. Nu ştim, fiindcă politicile guvernamentale sunt lipsite de fundamentare realistă, pe analize şi prognoze, dar nu şi de deciziile din categoria impuse, la masa verde a pokerului politico-mafiot transnaţional.
În istoria postdecembristă a României, guvernele au fost apreciate în fel şi chip. Unele ca fiind formate din eşaloanele de rezervă ale nomenclaturii comuniste şi ale serviciilor speciale. Un adevăr care nici pentru guvernarea actuală nu poate fi în totalitate atacat. Altele, ca fiind marionete ale clanurilor interlope. Un adevăr confirmat de justiţie. Deocamdată, doar la nivelul mitei în cârnaţi, caltaboşi şi palincă, după datinile locului.
În timpul acestor guverne, comisionul la afacerile cu statul [n.n. eufemismul occidental al “şpăgii”, “ciubucului”] era “rezonabil”, în jurul unui cinci la sută.
Au urmat guvernele dependente de baronii de ţinuturi ai partidelor. Pretenţiile de comisionare au crescut şi s-au instituţionalizat, astfel încât unui prim-ministru i se spunea “Domnul zece la sută”. În jurul acestui prim-ministru a înflorit o camarilă nu doar rapace, dar şi nerecunoscătoare, care, când “şeful“ a picat, şi-a trădat protectorul, însuşindu-şi proprietăţile “ascunse” sub numele împrumutate şi, pentru a se apăra pe sine, a devenit avertizor public [n.n. informatori cu statut legal, Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 17 decembrie 2004] şi aliată a justiţiei, împotriva simbolului corupţiei, pe care, cu ceva vreme înainte, l-a creat şi “adulat”.
Am avut parte şi de guverneacuzate de “proastă guvernare” şi “incapacitate administrativă”, ceea ce în strategia de securitate a preşedintelui Traian Băsescu erau incriminate drept ameninţări la adresa securităţii naţionale. Şi de aici… dă-i şi luptă domnul preşedinte cu guvernele, pe spinarea guvernaţilor. Sub guvernările de această sorginte, comisionul-mită s-a dublat. Prim-ministrul şi partidul său erau de cota“douăzeci la sută”, în timp cepartenerului de alianţă i s-a dat, după cutumă, “zece la sută”. De aici, toată tărăşenia scandalurilor politice televizate, cu rezoluţii prezidenţiale dedicate, bileţele roz şi convorbiri telefonice secretizate “pe scurt”, care au fost, între altele, şi motive ale divorţului “Dreptăţii” de “Adevăr”.
Apoi, ce-a mai urmat? Vreo patru-cinci ediţii ale unui guvern care a reuşit performanţa de a se lupta cu “sistemul ticăloşit”, într-o primă fază până la mimetism, apoi până la dublarea mizei: partidul şi guvernul cu şpagă de 40 la suta! Explicabil. Sărăcind resursele şi scăzând investiţiile, nivelul jafului nu putea fi menţinut fără dublarea “comisionării”. Comisionare livrată la valiză şi anticipat, ca la partidele de sub lampioanele roşii. După aceea, nici că mai conta dacă se turna kilometrul de centură, se repara trotuarul ori se termina acoperişul şcolilor. Odată plină puşculiţa partidului, guvernul era eficient, cu grijă şi dragoste faţă de românii jefuiţi.
Că asta este realitatea stau drept dovezi atât mărturiile în direct şi în prime time, dar şi sancţiunile iminente din partea organismelor europene, care au constatat fraudarea fondurilor comunitare. Şi nu oriunde. Chiar în fiefurile unor lideri marcanţi ai partidului-axă al celei mai toxice coaliţii de putere postdecembriste.
După cum în statistică, tot aşa şi în teoria jocului şi întâmplării, adică în hazard, există reguli, constante şi variabile. De aceea, este firesc să fim îngrijoraţi de evoluţia trendului corupţiei în persepectiva rezultatelor viitoarelor alegeri.
Dacă partidele din opoziţie vor prelua puterea, unele după opt ani de secetă şi foamete (!), putem spera la revenirea la “rezonabila” şpagă, aceea pentru care, cândva, electoratul le-a sancţionat, sau chiar la fericirea de a fi martorii asanării exemplare a fenomenului?
Între multele incertitudini viitoare, există şi un spaţiu restrâns al certitudinii predictibile. Fişele de antecedente şi predicţiile pshicomportamentale ale propagandiştilor şi actorilor din scenariul operaţiunii de manipulare politică Partidul Poporului ne lasă perplecşi. Aceşti băieţi, pe unde vor apuca partea lor de putere, au drept cuvânt de ordine “fifty-fifty, dacă nu 60 la sută!“.
În marea degringoladă a valorilor, premeditat indusă de guvernările demolărilor naţionale, o parte deloc neglijabilă a electoratului este debusolată de manipulările unui război al românilor împotriva românilor, un război prin excelenţă informaţional şi imagologic, dus prin intermediul unor canale de comunicare publică strict controlate, care creează inamici, ameninţări şi pericole sau, dimpotrivă, salvatori ai naţiunii, după noile configuraţii ale intereselor de acaparare a puterii.
Naţiunea trebuie salvată de ameninţarea partidelor intrate în topul corupţiei. Salvarea, în momentele electorale, nu vine din partea unor oameni politici providenţiali. De altfel, nici nu avem. Salvarea naţiunii este suprema lege şi poate veni numai din partea cetăţenilor responsabili, care vor vota în cunoştinţă de cauză, cu opţiunile libere, în afara presiunilor ori condiţionărilor de orice fel.
Providenţial poate deveni orice om politic capabil de sacrificiul de a fi onest în faţa alegătorilor. Acest examen de onestitate este cea mai grea încercare pentru clasa noastră politică şi, din acest motiv, cei mai mulţi dintre candidaţii partidelor nu-l promovează decât prin frauda.
Stopând frauda politică, cetăţenii salvează naţiunea!
