Patologii europene

”Este uimitor cât de diferite și, în același timp, asemănătoare sunt Franța și Marea Britanie. Diferențele sunt evidente, iar asemănările sunt fundamentale. Printre aceste asemănări se numără nevoia imperativă și totodată imposibilitatea reformei.

Ambele țări trăiesc mult peste ceea ce-și permit și asta se întâmplă de ani de zile. Au deficite mari de toate felurile. S-au dezindustrializat și standardul de viață al populației este menținut, pentru moment, prin importuri ieftine și împrumuturi – nu pentru investiții, ci pentru consumul curent. Patologia socială este aceeași în ambele țări, deși este mai vizibilă și pare mai extremă în Marea Britanie, pentru că, geografic, este de două ori mai mică decât Franța și are aproximativ aceeași populație, motiv pentru care prezența acestei patologii sare mai mult în ochi. Disprețul față de clasa politică este același în ambele țări, la fel și neputința guvernelor de a proteja frontierele și incapacitatea sau refuzul poliției și justiției de a preveni sau de a elimina criminalitatea”, scrie Theodore Dalrymple, pentru Takimag.

”Campionul mondial la pesimism privind Franța este Pierre Vermeren, un istoric care publică în mod regulat în Le Figaro. Nu-l interesează că Franța este o țară care atrage (nu degeaba are cel mai mare număr de turiști), că speranța de viață este printre cele mai mari din lume și că sărăcia, așa cum era ea cunoscută în trecut, a fost eliminată. El se concentrează asupra tendințelor sumbre legate de civilizația franceză și modul de viață al francezilor.

Rata natalității în Franța este de multă vreme sub nivelul de înlocuire a populației. Cu toate acestea, populația crește datorită imigrației în masă. Iar natura imigrației s-a schimbat. La început, a fost vorba de forță de muncă ieftină pentru industrie însă, începând din anii 1970, a ținut mai mult de reunificarea familiilor, iar acesta s-a dovedit un proces care se auto-alimentează.

Potrivit statisticilor oficiale, 40% dintre cei născuți în Franța au părinți imigranți, majoritatea non-europeni. Încă 10% dintre cei contabilizați în aceste statistici sunt născuți în departamentele de peste mări ale Franței, precum Guadelupe, Martinica, Mayotte și așa mai departe. Firește, niciunul dintre aceste lucruri nu contează dacă te gândești că ce este mai important pentru cultura unei țări este numărul locuitorilor, pentru că toți oamenii sunt la fel. Însă Vermeren nu este de aceeași părere.

Orice ați spune, Marea Britanie este în aceeași barcă cu Franța din acest punct de vedere. Țara a început să semene mai mult cu un hotel decât cu patria cuiva. Marea Britanie pare un hotel de lux pentru unii, iar pentru cei mai mulți începe să pară unul ieftin și decăzut.

Vermeren spune că ”a alege imigrația internațională pentru a compensa scăderea natalității și-a atins limita: populația crește, însă s-a schimbat echilibrul social, cultural și antropologic al țării… Accelerarea acestui fenomen demonstrează voința de nestăvilit a elitelor noastre, fără ca poporul să fie consultat”.

Este însă posibil ca, din inerție Franța să fi rămas în toată această perioadă o democrație. Dar ar trebui să ne întrebăm care sunt cauzele scăderii natalității și care sunt motivele pentru care a apărut o politică pentru ”repopularea” țării?

Scăderea natalității este un fenomen universal, cu excepția Africii. Peste tot, femeile au fost absorbite în câmpul muncii, ceea ce face ca viața de familie să fie nu doar mai dificilă pentru ele, ci și mai puțin atractivă. În Europa, în special, a existat șocul celui de al doilea război mondial și al ”moștenirii morale” a genocidului, despre care Vermeren spune că i-a bântuit pe cei din generația baby boom de după război, generație ai cărei lideri din Franța au pus semnul egalității între poliția din anii 1960 și SS. Cel mai simplu mod de a evita repetarea scenariului războiului era de a nu te mai reproduce. Moștenirea lui Hitler a fost aceea că orice referire la interesul național și orice dorință de a păstra un mod de viață a început să fie asemănat cu genocidul.

Vermeren spune că ura față de Franța s-a generalizat în rândul elitei intelectuale a țării în anii 1960, simultan cu o revoluție care își bătea joc de perceptele morale vechi, iar apoi le-a eliminat de-a dreptul.

Ecologiștii radicali și neofeminiștii au convins destul de mulți tineri că a avea copii înseamnă să pui în pericol planeta sau să prelungești patriarhatul și sclavia femeilor. Egalitatea ca putere și avere a devenit singurul scop care merită urmărit.

Pentru acea parte a populației cu mai puține înclinații intelectuale a fost promovată o viziune asupra vieții ca distracție sau distragere perpetuă. Fiecare minut trebui să fie umplut cu distracție, iar copiii sunt un soi de întrerupere a distracției. În plus, s-au înmulțit greutățile pentru cei cu venituri medii. Muncitorii obișnuiți nu se mai pot aștepta la locuințe din partea statului, pentru că acestea sunt acum alocate imigranților, traficanților de droguri și șomerilor. Asta nu creează condiții pentru a avea copii. Opt din zece muncitor cu venituri mici și medii nu au trăit niciodată în cuplu, iar perspectivele unor oameni cu nu prea multă educație nu sunt roze. Pe acești oamenii îi pasc trei dependențe: jocuri de noroc, pornografie și droguri.

Iar apoi, spune Vermeren, vorbim despre copii, care sunt niște mici tirani care îți ucid orice dorință de a avea copii. Sunt răsfățați și obraznici, iar martori sunt o mulțime de oameni care i-au văzut în tren sau în autobuz. Copiilor nu li se mai spune să închidă gura și să se ducă în camera lor. Acum, părinții încearcă să găsească niște cauze profunde pentru istericalele  odraslelor și îi recompensează cu multă atenție și cu mici stimulente.

Credeam că sunt un pesimist, însă domnul Vermeren mă depășește la acest capitol. Din fericire, nu voi mai apuca ziua în care să-mi dau seama dacă are sau nu dreptate.”