Perpetua întoarcere la Stanbul

Moschei. Minarete. Cântecul muezinului. Bosforul pe care, deși nu îl vezi, știi bine că îți este în gânduri, trăgându-te spre el. Mușterii, magazine, mărfuri. Strigăte, claxoane, autocare, camioane, șir nesfârșit de mașini, de oameni, de vieți, de biografii, de speranțe sau tragedii, noroc la toptan ori neșansă eternă, câteva zâmbete și multe priviri chiorâșe, ironii, perfidii, subtilități, rafinament de Orient și câte o rază dinspre Vest, neamuri de-ale Babilonului biblic, aluzii politice, Ataturk, Erdogan, balans între vest și est, între nord și sud, între Marea Neagră și Marmara, cu Egeea ei și cu Mediterana ei cu tot, între aproape și departe, între atunci și acum dar niciodată între trecut și va fi, pentru că totul, absolut totul se petrece acum, nu altcândva.

Stanbulul nu are timp decât pentru acum, nu pentru viitor și în niciun caz pentru vis. Visul e al poeților din cântecele tânguite în melisme pentatonice, al poeților despre care nu știi dacă mai există că adevărat prin vreun ungher al megalopolisului de 127 de kilometri lungime și 63 de kilometri lățime, în care se adună viețuind peste 22 de milioane de locuitori. Sau e al cine stie cărei fecioare care se tânguie și ea, privind spre apa Bosforului care îi promite o liniște eternă, știind bine că visul îi va fi spulberat de cine știe ce căsătorie de convenție, la fel cum, în alt colț al locului urieșesc, visul unui flăcău e aruncat și el în apa strâmtorii, acolo unde elicele vapoarelor îl vor toca până nu va rămâne din el nimic, nimic, nimic.

Este același Stanbul pe care omenirea îl știe de mai bine de 2000 de ani, de pe vremea când grecul Byzas ridica drept așezare vechiul Byzantion, devenit Bizanț salvator de creștinism după prăbușirea Romei, devenit imperiu atoatestăpânitor pe cele două margini de continente și de lumi, țintă și poftă nesățioasă pentru cuceritori de toate mamele și ajuns în stăpânirea unui neam care i-a păstrat rostul în care s-a născut, îmbogățindu-l cu propriul rost și fiindu-i de folos celui care îl stăpânește acum.

Este același Stanbul în care vestigiile Greciei și ale Romei antice de abia dacă le mai ghicești, în care urmele Bizanțului de abia dacă le mai atingi cu privirea, în care palate sublime precum Topkapi ți se dezvăluie lăsându-te doar să ghicești fabuloasele povești sau uluitoarele momente ale istoriei pe care le-a găzduit și pe care le-a zămislit, în care Moscheia Albastră te cheamă pe tine, nevolnic drumeț de altă nație și de altă credință să i te-nchini cu respect măcar pentru măiestria arhiteților, dacă nu pentru altceva, același Stanbul pe malul căruia zidurile albe ale palatului Dolmabahce păstrează în ele dorința deșartă a unei imitații rămasă acum doar ca o curiozitate, orașul urmându-și drumul inspirat de Orient, același Stanbul a cărei parte dinspre răsărit pare mai potolită dar și mai conservatoare, mai tradiționalistă, parte în care poți dibui mai bine decât pe malul european hipodromul roman care, la capătul de dincolo de cartierul Fener păstrează ceea ce este considerat primul semn de circulație din istorie, adică o talpă de bărbat săpată în marmură care îți spunea că, depășind-o cu propria-ți talpă, poți intra în bordelul care exista acum mai bine de 2000 de ani, iar dacă nu, dacă piciorul îți era mai mic, erai considerat minor și erai pus să mai aștepți măcar până îți dădeau tuleiele.

E același Stanbul care, în cel mai înalt punct de pe partea asiatică găzduiește Moscheea Ceamlica, zisă și a lui Erdogan, care, cu fața spre Europa așezată fiind, amintește de ambițiile și poftele neîmplinite ale lui Soliman Magnificul.

Dar este și același Stanbul în care ți se spune să nu cumva să ajungi în Bagcilar, cartierul rău-famat în care copiii sar pe tine ca niște mici raptori, încercând să te fure, iar dacă îi repezi se aruncă pe jos țipînd ca din gură de șarpe, mințind că i-ai lovit, motiv tocmai bun pentru ca niște hădrălăi să sară pe tine, să te ducă în cine știe ce ungher și, punându-ți cuțitele la gât, să te oblige să le dai tot ce ai la tine, dar mai ales pașaportul de țară a Uniunii Europene, care, în lumea emigranților, e aur curat.

Este și orașul în care se află piața Aksaray, acolo unde își fac veacul românii sosiți pentru aliș-verișuri și afaceri de tot felul, la vedere sau mai ascunse, motiv pentru care în zonă hotelurile sunt mai ieftine și mâncarea mai proastă, este orașul în care Laleli e punct central, într-atât de central încât, chiar pe platoul din fața intrării la Universitate, o fetiță de vreo zece ani, îndemnată de părinți, a vrut să fure subsemnatului rucsacul, însă e și orașul în care încă mai există Turnul Genovezilor, cu cartierul său boem cu tot, turn botezat de ceva vreme Galata și la poalele căruia se află un bar în care la ora zece dimineața îl poți auzi din difuzoare pe Toto Cutugno cântând ”Un italiano vero”, îngânat de un grup de tineri englezi plini de vervă, semn autoritar ca o Constituție a locului, care spune că multiculturalitatea este cea care a dat vitalitate, și rost, și direcție, și prosperitate, și împlinire.

Dar mai presus de orice, Stanbulul este acel loc în care se află Ayasofia, acolo unde, din înaltul peretelui dinspre răsărit, Maica Domnului cu Pruncul în brațe privește spre lume iertându-i păcatele, mângâindu-i obrajii înlăcrimați de vină, dându-ți ție, păcătos etern, motiv de perpetuă întoarcere, în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh, Amin!