Se aude că Picasso a ajuns în București, lumea fierbe, Parlamentul habar n-are, Guvernul habar n-are, îl doare la bască pe Pablo Picasso de Ludovic Orban, nu dă doi bani pe Ludovic Orban, Pablo Picasso a venit direct în Piața Chibrit să stea de vorbă cu noi, poporanii, despre care a auzit că am fi prieteni cu venusienii și că-i îmbârligăm pe toți perverșii de politicienii, ceva de speriat.
Orgasmul de unul singur e aiureală, egolatrie şi rătăcire, zice Picasso hoinărind pe străzile umede ale Barcelonei, pardon, plimbându-se pe Calea Victoriei. Ici colo o părelnică Fernande. Un surâs angelic, Fernande. Un surâs de Avignon. Dar orgasmul e dat pentru a te bucura împreună cu celălalt, zice Picasso învârtind penelul măiestru pictând aerul mocnind a revoluție. Nu fi egoistă, Fernande, dăruiește-te. Nu fi artificială, Fernande. Iar voi nu mimaţi femei angelice. Nu vă păcăliţi singure căci înamorații ai artei mâncând pesponci și visând monstruos cotrobăiesc după imagini fascinante, hulpavi de dragoste și Miracol. Sărută-mă, Fernande, șoptește Picasso vălurind forme de femei angelice și nebunatice. Orgasmul e Miracol, zice Picasso cu febrilitate vălurindu-se în fel și chip. Pur şi simplu Miracol. Nu e competiţie. Nu e defulare.
Nu e etalare. Nu e pierdere de vreme. Nu e spectacol. Orgasmul e aventura fiinţei, enigmatică, miraculoasă. Un brand care se păcăleşte în asemenea momente e un brand căznit. Picasso e brandul magic, fără îndoială. Îl simţi de la o poştă că nu e inspid. Are culoare. E brand după unii dar de fapt e o imagine angelică, plină de viaţă. Îl poţi trata ca pe un brand personal sub formă de cub, de ce nu? Îl poţi admira și să-l iei drept de model. Îl admiri pur şi simplu. Până când descoperi că-i plin de magie. Un asemenea brand nu e ca un automat de Coca Cola. Un robo-brand care strepezecește clasicismul. Insensibil? Urât? Diform? Oh, nu! Trebuie să fie Eva! Eva e vis, e mângăiere nocturnă plină de înfiorare și tulburare. Orgasmul e enigma Minţii, plăcerea nebună a Corpului şi aventura Trupului, șoptește Picasso hoinărind pe cheiurile spuzite de soare. Miracolul Absolut al Fiinţei. Suprarealism. Jacqueline îi face semne vesele lui Picasso de pe pod. Ah, bărbații și femeile! În multe situaţii grele, bărbaţii se pierd cu firea, încep să plângă, se fac de cacao, oftează, strigă după ajutor.
Femeile trec prin momentele dramatice ale vieţii într-un fel dumnezeiesc, pe tăcute, se mobilizează, găsesc ieşirea. Bărbaţii duc greul războaielor dar rănile le oblojesc surorile cu halaturile imaculate, stropite cu sânge de bărbat. Guernica e Orgasmul? Bărbaţii rostuiesc politica dar în culise femeile sunt cele care configurează marile revoluţii. Bărbaţii fără femei n-ar putea exista, ar fi un nonsens.
Femeile fără bărbaţi ar fi ca păsările cerului, fără de aripi. Nu sunt mai importanţi bărbaţii decât femeile aşa cum nici femeile nu sunt mai presus decât bărbaţii. Politicienii din România nu se pun, toți o apă și-un pământ, vai de capul lor. Din conflictualitatea asta ancestrală, mirifică, tragică, îngerească, diavolească, fără de margini, maiestuoasă sau plină de noroi, lupta asta dintre bărbați și femei, se înfiripă înaintarea fiinţei către Miracol. Jacqueline îl sărută ușor, suav, îngeresc pe Pablo Picasso în timp ce soarele cade dincolo de orizont vălurindu-l și dându-ne acolo, o speranță, cum că am scăpa în noiembrie de toți golanii din politica românească…
All is fair in Love and War ?