Sâmbătă, în prezenţa Regelui Carl al XVI-lea Gustaf al Suediei, au fost înmânate Premiile Nobel. Scriitorul suedez Tomas Gösta Tranströmer a primit din mâna regelui prestigioasa distincţie, acordată, potrivit Academiei Suedeze, „deoarece, prin intermediul imaginilor sale condensate, translucide, ne înlesneşte accesul proaspăt la realitate”.
Anunţarea, la începutul lunii octombrie, a atribuirii Premiului Nobel poetului suedez, născut la Stockholm în 1931, nu a fost deloc surprinzătoare pentru avizaţi, dat fiind că, în momentul de faţă, Tranströmer este probabil poetul cel mai tradus din lume: în aproximativ 60 de limbi. Cititorii români de poezie, atâţia câţi sunt, nu se întâlneau pentru prima dată cu numele lui Tranströmer. Mai mult, scriitorul suedez a vizitat România în 2003, cu ocazia lansării a volumului de poeme „Pagini din cartea nopţii”, iar în 2005 a apărut în limba română un al doilea volum, „Taina cea mare”, ambele traduse de suedezul născut în România Dan Shafran, unul dintre prietenii apropiaţi ai scriitorului. De o cultură remarcabilă, poetul ştie multe lucruri despre poezia şi muzica din România. În prezent, Tomas Tranströmer trăieşte retras într-o insulă din Marea Baltică.
Acest personaj discret, a cărui operă numără numai 15 volume ce însumează mai puţin de 300 de poeme, este unul dintre cei mai populari scriitori ai ţării sale, iar Academiei i s-a reproşat adesea că nu i-a conferită distincţia încă din momentul în care a fost considerat „cel mai mare poet contemporan de limbă suedeză”. Dar Academia a uitat numeroşi mari poeţi, nu numai suedezi, manifestând în ultimii 15 ani, cel puţin, un interes destul de scăzut pentru acest gen literar.
Tomas Transtromer după primirea Diplomei şi Medaliei Premiului Nobel pentru Literatură
Tradus de multă vreme în engleză, Tranströmer a fost descoperit destul de târziu în Franţa, prima lui antologie de poezie apărând în 1989. Un an mai târziu, un atac cerebral va atrage după sine afazia. Recent, la Editura Gallimard, a apărut volumul „Baltiques. Oeuvres complets”, titlu împrumutat de la unul dintre cele mai sesizante poeme ale autorului.
Poetul a continuat să creeze, dictându-i soţiei sale, Monica, scurte poeme smulse cu dificultate, cuvânt cu cuvânt, tăcerii. Aşa au apărut „Funesta gondolă”, în 1996, „Scurte poeme” (2002), „Marea enigmă” (2004), o suită de haiku-uri, incluse acum în volumul publicat de Gallimard.
Cu puţin înaintea accidentului, Tranströmer începuse să scrie pentru cele două fiice ale sale o autobiografie pe care n-a mai putut-o continua şi a cărei publicare a acceptat-o cu greu în 1993. Aceste capitole întrerupte de boală au fost şi ele traduse în limba franceză, sub titlul „Amintirile mă observă” şi formează cea mai bună introducere în opera sa. Autorul a reuşit să povestească în ele geneza şi dezvoltarea treptată a talentului său.
Chiar dacă pare deplasat să cauţi în versurile lui o premoniţie a felului în care l-a lovit destinul, aceasta există totuşi. Tranströmer este un poet care a avut întotdeauna o conştiinţă acută a limitelor limbajului şi pericolului pe care folosirea cotidiană îl reprezintă pentru cuvinte. Dacă muzica şi omagierea muzicienilor pe care îi iubeşte sunt atât de frecvente, acest lucru nu se datorează numai marii sale pasiuni pentru această artă – să nu uităm că după accident continuă să cânte la pian compoziţii scrise special pentru mâna stânga, pe are o poate folosi normal -, dar şi dorinţei autorului de a găsi în ele exemple de curaj artistic. „Ridic drapelul lui Haydn – ceea ce înseamnă «Nu ne vom preda. Dar vrem pace». Muzicianul, ca şi poetul trebuie să lupte cu ritornelele, cu formulele gata făcute”.
Tomas Transtromer cântă la pian cu mâna stangă compoziţii scrise special pentru el
Într-un poem din 1979, Tranströmer mărturiseşte că este „obosit de toţi aceia care vin cu cuvinte, dar nu cu un limbaj”, acel limbaj pierdut pe care poetul îl descoperă câteodată în urmele unui cerb pe zăpadă. „Ca şi la Novalis, scria criticul Jean-Yves Masson, vizibilul este plin de hieroglife ce trebuie descifrate pentru el, care, în copilărie, colecţiona cu pasiune fluri, insecte, pietre, plante şi, fără să se gândească la poezie, visa să devină entomolog”.
Pentru a lupta împotriva uzurii cuvintelor, Tranströmer a ales calea regală a metaforei, al cărui maestru a devenit. Ea i-a prilejuit metamorfoza universală, prin ea a obţinut plasticitatea, evanescenţa. Multe metafore ale lui au calitatea imaginilor din vis. La acest mare călător, timpul călătoriei şi al visului se întretaie, aşa cum se întretaie în unele poeme epocile, integrate într-un labirint al timpului: „Goethe a plecat în 1926 în Africa în costumul lui Gide şi a văzut totul”. Există la poetul suedez o deriziune a moştenirii poetului şi o conştiinţă a „expulzării scriitorului din poemul”, care îşi continuă viaţa independentă şi după dispariţia autorului. Totul este „deposedare”, cum o numeşte Masson, în această operă care îmbină cu o incredibilă fineţe, senzualitatea, uneori exuberantă, cu asceza. În evoluţia operei, de altfel, marilor poeme „simfonice” le urmează haiku-ul. Remarcabilă este la Tranströmer, capacitatea de individualizarea extremă a fiecărui poem. Poate pentru că fiecare s-a născut dintr-o întâlnire, dintr-o haltă într-un motel american sau din descoperirea, într-o dimineaţă, a unei râme în iarbă. Se relevă în această trăire a clipei privirea copilului care, „pentru a îmblânzi marea enigmă a morţii, capturează cu încăpăţânare fluturii timpului în fragilele ochiuri ale plasei sale”.
