Polemici necesare/Adrian Păunescu, poetul vs. curtezanul ceaușist

Încontrarea dintre zisul cam pompos Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) și Andrei Păunescu, fiul poetului, pe tema resuscitării sau interzicerii „Cenaclului Flacăra” merită un pic de atenție, deoarece pune lumina (“Lumină pe sală!”, cum cerea stentorul, vă amintiți?) pe anumite puncte sensibile, nerezolvate (și nerezolvabile) ale post-comunismului nostru târziu. În primul rând, problema interzicerii cade, IICCMER nefiind Justiție, singura care poate să interzică ceva într-un stat de drept. Dar problema resuscitării există?

Există un post-comunism al Europei de Est, ocupată și călcată în picioare de Armata Roșie și consilierii NKVD la sfârșitul Celui De-Al Doilea Război Mondial, marcat de specificitățile ulterioare ale „construcției socialiste” din țările respective. Pe acest fond, există un post-comunism românesc, marcat de dictatura național-neo-stalinistă anterioară, dictatură care s-a soldat cu ordinul final al nebunului (din păcate pus și în practică pe alocuri), de a se trage în popor. Vărsarea de sânge anterioară fugii cu elicopterul – adăugată la alte crime săvârșite în lunga-i carieră de comunist exaltat (de exemplu, țărani împușcați la colectivizare), inclusiv însclavizarea și înfometarea populației pentru satisfacerea compulsiunilor lui grandomane – i-a cauzat pe bună dreptate execuția. Asta – în timp ce ceilalți lideri comuniști, care au înțeles să se dea la o parte fără vărsare de sânge (inclusiv temuții Honecker și Jaruzelski, inclusiv „pretenarul” Jivkov), au murit la soroc, în paturile lor din Santiago de Chile, Varșovia și, respectiv, Sofia, nu ciuruiți lângă un zid de cazarmă. Ca să înțelegem mai bine diferența…

Ceaușescu a fost mai rău până și decât Dej, dacă e să ne referim la condițiile de trai (bineînțeles, cele din afara pușcăriilor de exterminare din Gulagul autohton, patronate de fostul ceferist). În dictatura lui Dej, cu precădere la începutul anilor ’60, se aloca pentru consum un procent care permitea omului de rând să mai respire, în timp ce, în dictatura lui Ceaușescu, din cauza habotnicismului gregar, a megalomaniei aferente și a amputării procentului alocat pentru consum, viața devenise, în special de pe la mijlocul anilor ’70, un calvar mai greu de suportat chiar decât cel din „raiul” comunist din URSS, iar propaganda de partid – și așa mincinoasă – se transformase într-un monstruos cult al personalității, de inspirație asiatică.

Recursul la acel timp (când se stătea la coadă la gheare de pui de pe la patru dimineața, iar controlul securistic al societății era total), folosit astăzi ca refugiu mental de anatemizare a degringoladei în care se zbate România – nefuncțională la mai toate nivelurile și componentele -, nu servește la nimic și nu scuză perioada de atunci. Sunt doar re-căderi amnezice circulare și apeluri disperate ale cortexului popular la vremuri care, în realitate, sunt, ele însele, primele responsabile și de actuala situație haotică, și de actuala recrudescență a Serviciilor Secrete – mult peste ce ar trebui să fie într-o democrație cât de cât netrucată. La urma urmei, nu poți să construiești democrație de-adevăratelea cu oameni ieșiți sau crescuți de oameni ieșiți din comunism. E imposibil. E o utopie.

Deși Adrian Păunescu s-a numărat printre cei mai acerbi ridicători de osanale dictatorului, evaluarea histrionicului personaj nu poate fi expediată dintr-o singură trăsătură de condei. Analiza profilului păunescian se intersectează inevitabil cu marasmul și complicitatea forțată popor-sistemă care domnea în ante-decembrism. Complicitate generalizată – dar de diverse grade, de la cea roșie, nomenclaturistică, de promovare și adâncire a regimului (în care Păunescu se situează, la prima vedere, printre corifei), la cea albă, de supraviețuire, de coexistență pasivă cu regimul, în care întreg poporul a fost imersat împotriva voinței, după ce Armata Roșie n-a mai plecat de unde a venit. Imersarea s-a produs, decenii după decenii, prin asaltul continuu – pe de o parte, a ideologiei partinice, și pe de alta, a brutalității/fricii securistice, inoculate și ranforsate în fiecare clipă de viață sub comunism, începând de la naștere.

Între acestea, exista, desigur, și complicitatea practicată în scop de supraviețuire/promovare profesională. Corneliu Coposu, cea mai înaltă autoritate morală în materie de despărțire de comunism, i-a absolvit pe cei circa 4 milioane de foști posesori de carnet roșu (18 la sută din populația țării), simpli ridicători de mână în ședințele de partid, denunțând – cu înțelepciune și profundă înțelegere a mersului vieții (din afara zidurilor pușcăriilor comuniste, în care el a fost încarcerat 17 ani) – culpabilizarea lor ca fiind tot atât de neîntemeiată ca și culpabilizarea poporului de a fi coabitat cu regimul, neavând altă cale de supraviețuire.

Adrian Păunescu nu face parte din niciuna dintre aceste categorii, fiind un caz rar – un produs straniu al copulației dintre regimul ceaușist și un ego supra-expandat, bazat însă pe un mare talent literar și o vână publicistică de excepție, care și-a căutat – cu orice preț – întâi afirmarea, apoi confirmarea și apoi supremația. Cu orice preț însemnând exersarea până la greață (a noastră, nu a lui) a cultului personalității lui Ceaușescu, la care poetul s-a dedat cu gura plină.

Acum 27 de ani, când eram redactor-șef adjunct la „România liberă” (pe vremea Seniorului), regretatul Igor Butnaru mi-a povestit o întâmplare revelatoare pentru raporturile psihologice dintre Păunescu și Ceaușescu – care demonstrează că poetul reușise să-l „îmbrobodească” pe dictator. Se referea la o perioadă ante-decembristă, când redactorul-șef al „României libere”, reputatul Octavian Paler, publica săptămânal o tabletă în hebdomadarul „Flacăra”, iar redactorul-șef de la „Flacăra”, flamboaiantul Adrian Păunescu, publica săptămânal o tabletă în cotidianul „România liberă”. Cei doi găsiseră o formulă „reciproc avantajoasă”, cu onorarii în consecință. Evident că textele erau – tot reciproc – necenzurabile la nivelul redacțiilor respective. Se mergea pe încredere și pe statura politico-publicistică a autorilor. Toate bune și frumoase până într-o zi, când Păunescu a trimis o tabletă în care, în stilul lui intempestiv, mai pe față, mai pe din dos, veștejea abuzurile și tupeul în creștere (ce surpiză!…) ale Securității.

(În paranteză fie spus, Securitatea însăși, existența ei, era un abuz, dar asta e altă discuție. În cazul în speță, e posibil ca o anumită persoană din funesta instituție să-l fi “călcat pe coadă” pe bard.)

Igor Butnaru, care era „cap limpede”, a intrat la Paler să-i semnaleze situația. La care Paler a replicat că „știe tovarășul Păunescu ce face” și i-a dat drumul în pagină. A doua zi, Mitea a intrat cu ziarul în mână la Ceaușescu. Iar acesta, după ce a citit, s-ar fi exprimat în felul următor (a povestit Mitea): „Păunescu știm că e nebun, n-avem ce-i face, dar ce-a păzit Paler? Să zboare Paler!” Drept care Paler a fost destituit, devenind „disident”, iar Păunescu a fost menținut. (Până când și el, la rîndul lui, ”sărind” prea de tot „calul”, a fost sacrificat.)

În acest areal, intervine tema „Cenaclului Flacăra”. Înainte de a trece la conținutul serbărilor, se cuvine să observăm că denumirea, sigla însăși – „Cenaclul Flacăra” –, produce reacții contradictorii, într-o societate care are pretenția că s-a lepădat de perioada ceaușistă, nu? A încerca acum să revigorezi această siglă este cel puțin o inadecvare istorică.

Evident că fiul poetului, el însuși un rapsod apreciat, nu are de gând (ne place să credem…) să reia ditirambele naționalist-ceaușiste ale tatălui său, proferate și presărate – cu voce de tunet, pe stadioanele pline de tineret – printre momentele lungi de autentică emoție, de performanțe artistice și interpretative pătrunse de fior, nu puține extraordinare, care făceau adevăratul deliciu.

Senzația era că îndoctrinarea – fiind la ordinea zilei, fiind parte din ADN-ul post-belic impus de ruși și continuat de români cu și mai mult „talent” decât în alte țări colonizate tot de ruși – nu mai producea niciun efect, cum loviturile nu-i produc niciun efect sacului de box, „sacul de box” în acest fenomen urmărind altceva – să se distreze, să “evadeze” etc.

Aici trebuie să ne întrebăm dacă aceste momente artistic-orgasmatice, creând pe perioade scurte o rupere de context, ar fi fost posibile fără ditirambele respective. Oare pașaportul de existență al acelui spațiu – în care endorfina (euforia, mascarea durerii prin uitare) și oxitocina (atașamentul emoțional) se secretau din belșug, în care iluzia libertății ținea de fapt până la marginea gradenelor –, așadar pașaportul de existență a întâmplării artistice nu cumva erau chiar osanalele înălțate de poet dictatorului?

Într-adevăr, cu o perversitate diavolescă, Păunescu amesteca momentele artistice autentice cu idolatrii adresate direct Ceaușescului, dar și cu adevăruri, istorice ori contemporane, inconfortabile dogmei comuniste, pe care nu de puține ori o lua în răspăr, producând all in all o scamatorie care lua ochii – desigur, în moduri diferite – și cenzurii de partid, și celor cărora se adresa. Nu puteai să-l iei de nicăieri. Nu era clar cine pe cine păcălește. Ceaușescu pe Păunescu sau invers?

Ceaușescu îi înghițea șopârlele și blasfemiile la adresa dogmei, inclusiv denunțul incompetenței politrucilor (vezi poemul „Analfabeții”, care a stârnit vâlvă) pentru că nimeni altcineva nu îl proslăvea pe el, pe cârmaci, cu atâta frenezie și nimeni altcineva nu îndoctrina cu atâta talent tineretul pe linia național-comunistă; iar tineretul (și adulții) îi îngurgitau grețoșeniile politice și osanalele adresate pingelicului pentru că nimeni în afară de el nu avea curajul, pe de o parte, s-o mai spună și „pe-aia dreaptă”, iar, pe de alta, să ofere asemenea cântece, artiști minunați și texte foarte curajoase, chiar opuse canonului (vezi și introducerea sintagmei „generația în blugi”). În 1985, Ceaușescu și-a dat totuși seama că el este cel păcălit, și-a dat seama că, sub masca lingușirilor, Păunescu ardea cu fierul roșu precaritatea economică și administrativă a regimului, și și-a îndepărtat curtezanul cu două fețe.

„Cenaclul Flacăra” a fost o întâmplare unică în Europa de Est. Dar a fost și un drog al violului. Rezonanța de astăzi a titulaturii nu are cum să nu includă, forțamente, maleficul și sublimul în același timp, amestecate inextricabil. În asta constă responsabilitatea istorică a colaboraționismului păunescian – în a fi folosit aripile artei pentru a crea doar iluzia libertății (și, prin urmare, a insufla insidios supușenia) într-un spațiu la marginile căruia întâlneai inevitabil gratiile.

Fenomenul, foarte complex, nu poate fi rupt de contextul politico-ideologic în care a apărut, al cărui produs a fost. Astăzi, poate fiecare vede, în fomula „Cenaclul Flacăra”, altceva. Fiul încearcă să reabiliteze memoria tatălui. Artiștii aduc un omagiu scenei care i-a lansat și le-a dat posibilitatea să devină celebri. O parte a publicului, nostalgici al tinereții (cine nu e?), încearcă să retrăiască acele momente. O altă parte parte a publicului păstrează idiosincrazia la ditirambele scandate atunci de oportunistul histrion. Există însă o categorie care nu mai poată să aibă nicio reacție. Morții din decembrie ’89. Cei care au ieșit în stradă să scape de Ceaușescu, de comunism. Privită prin ochii lor de sticlă, resuscitarea fie și numai a siglei “Cenaclului Flacăra” apare ca o a doua înmormântare. Iar în ochii unora dintre noi, cei vii, apare ca un sacrilegiu.

Cât despre impetuosul și impenitentul Adrian Păunescu, nu este exclus să aibă parte, în posteritatea târzie, de un destin – mutatis mutandis – asemănător cu cel al importantului scriitor francez Louis – Ferdinand Celine („Voyage au bout de la nuit”), ostracizat imediat după război (a făcut și un an de închisoare) din cauza colaboraționismului său cu regimul pro-nazist de la Vichy. La 60 de ani de la moarte, Celine, la vremea lui cunoscut pentru atitudinile scandaloase, provocatoare, chiar antisemite (care însă, nota bene, lipsesc din operă!), a devenit al doilea scriitor francez cel mai tradus, după Proust, fiind reintegrat în patrimoniul spiritual al țării.

Cine știe, poate și în cazul poetului, după ce balsamul uitării se va fi așternut peste cugetul traumatizat al mai multor generații, “ultrasentimentele” și “repetabila povară” să prevaleze… Căci și operele sunt copii care merită viața lor proprie, departajată de păcatele părinților.