Politrucii

Undeva, în jurul anului 2000, un coleg judecător, acum pensionar, m-a luat să văd cum se făurește reforma în justiție, printr-o organizație neguvernamentală. Am ajuns în fața unui bloc cu 10 niveluri, din zona Victoriei, am urcat cu liftul și am intrat într-un apartament strâmt și întunecat, improvizat ca sediu. Dintr-un hol înghesuit cu haine, am pășit în fosta sufragerie, transformată în for, unde, pe scaune, stăteau mai multe persoane. Atmosfera era lejeră, se dezbătea democratic, iar scaunele pliante te ajutau să te strecori și să dispari fără să deranjezi prea mult. Discuțiile erau în desfășurare, așa că, după sosirea noastră întârziată, au fost reluate. Se vorbea mult, fără conținut, în limbaj nou de lemn și cu pretenții de gânditor. Mi-am dat seama imediat că, dacă vreunul dintre ei nimerise într-o sală de judecată, a fost dintr-o regretabilă eroare de orientare geografică. Eu eram mereu pe fugă, pentru că, fiind la judecătorie, intram în ședințe mixte, cum erau pe atunci, și supraîncărcate, cum sunt și acum, iar timpul meu era extrem de prețios. Așa că nu aveam vreme de discuții sterile. De cum m-am așezat pe scaun, m-a doborât, imediat, o imensă plictiseală, care, tot așa de repede, s-a transformat într-o adevărată tortură. Am realizat că nu pot spune nimic, la auzul atâtor imbecilități. Era mult, greu și inutil de explicat. Mă tot întrebam care e scopul lor, pentru că erau, de-a dreptul, deplasați și ridicoli. De ce nu aveau, până acum, o meserie utilă? În toată platitudinea zgomotului de fond, m-am simțit bine că n-am ajuns așa, asemenea lor. Adică pe dinafara unor profesii juridice, adulmecând de la o poartă la alta, „ca un câine la ușa bucătăriei”, cum spunea Liviu Rebreanu. Meseria de judecător era visul de taină al oricărui student al facultății de drept. Atinsesem această culme. Aveam meseria ideală, vie, concretă, care mă obliga tot timpul la concentrare și sinteză. Așa că detestam timpii morți, pălăvrăgeala și inutilitățile existențiale. Ce șanse au ăștia, de acum încolo? Doar să se aciuieze și ei, pe undeva. O gloată de păreriști, plimbați cu avioanele și înfulecători de pateuri pe la seminarii inutile și costisitoare. Cui folosește nebunia asta? Totuși, se cheltuiesc niște bani. Cine-și permite să arunce cu banii pentru acest nimic? I-am spus colegei mele că nu mai am răbdare și am plecat, dezgustată.

Mulți ani mai târziu, după multe zboruri cu avionul, platouri cu aperitive, cafele și deserturi, în cazul lor, și după la fel de multe ședințe de judecată și examene de promovare, în cazul meu, unul din grămada aceea de revoluționari a ajuns ministrul justiției, făcând ocol printr-un post obscur de la Bruxelles, iar un altul membru în Consiliul Superior al Magistraturii, din partea societății civile. Prin urmare, după ce s-a meșterit atâta la reformă, am ajuns, într-un fel sau altul, la discreția lor arbitrară. N-au făcut altceva decât să ia măsuri distructive sau, de obicei, au omis să ia măsuri necesare, care au afectat profesia de magistrat și pe fiecare cetățean al acestei țări. Și așa, cu îndelungata lor „expertiză”, cum le place, sclifosit, să-și spună, culeasă de pe culoare și scaune de avion și nu numai, au reușit să se impună, prin nimicul lor, în vârful unei piramide, în care niciodată nu s-a aflat magistratul. Prin modificările legislative succesive și prin atitudinea instituțiilor, judecătorul a devenit, treptat, un fel de tolerat al sistemului judiciar, iar reforma se va finaliza prin expedierea sa treptată la periferie, ca să ocupe scaunele pliante ale inutilității.

25.VIII.2019

Daniela Panioglu,

judecător la Curtea de Apel București – Secția I penală.