În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Poolouri, adică Paranoia Schwartz Editura TipoMoldova, Iași, 2
O dragoste de o jumătate de mileniu
– Să-mi mai aduci şi pantofii de la reparat, îi mai spuse soţia, în timp ce Gough îşi punea paltonul, grăbindu-se să mai ajungă autobuzul de la “şi jumătate”.
Gough era obosit. Trecea printr-una din zilele acelea cînd îi era lehamite de orice, o zi cînd îşi “punea marile probleme”, după cum afirmau ironici colegii săi. Erau zilele care de terminau, de obicei, scăldate în coniac.
Gough privea prin geamul autobuzului, dar afară ploua şi sticla devenise opacă, iar el nu-şi vedea decît propriul chip, un chip de care, în clipele acelea, îi era scîrbă, aşa că se uita la alţii, însă nu-l entuziasmau nici ei.
Pe urmă, în timp ce se machia şi trebuia să se uite la faţa ce i-o oferea oglinda – tocmai atunci – veni şi secretarul artistic să-i anunţă că în sală se află nişte critici foarte importanţi. Unul dintre aceştia îşi făcu mai tîrziu apariţia în culise, arătîndu-şi figura gravă, vorbind mult şi împrăştiind în jur duhoare de alcool.
Gough îşi zise că una din două: sau se va îmbăta şi el turtă sau nu va avea încotro şi va trebui să se oprească la al doilea păhărel şi va juca dumnezeieşte, adică nu-şi va spune doar replicile, va uita, pur şi simplu, unde se află şi cine este, nu va vedea în faţa ochilor decît evul mediu şi nu va fi nici el nimic altceva decît evul mediu. Aşa că făcu un legămînt şi hotărî că, dacă prima fiinţă care va intra în cabina sa va fi bărbat, se va scufunda în alcool cu totul, rîzîndu-şi deliberat de imbecilii ce vin la teatru în hainele lor de sărbătoare şi de frumoasele parfumate şi indiferente la ceea ce se petrece în scenă, răzbunîndu-se pe ceilalţi imbecili, pe cei ce “lucrează” scriind prostii despre piesă şi interpreţi, precum şi pe soarta care nu l-a putut încă doborî de tot, odată ce i-a mai rămas puterea să se îmbete la spectacol nu din patima alcoolului sau din pricină că n-ar mai vedea nici o altă ieşire, ci fiindcă aşa vrea el, el cel încă suficient de puternic spre a-şi rîde de toate şi de toţi, incluzîndu-se, adică, şi pe sine însuşi – dar, evident, toate astea nu erau decît simple minciuni: şi-şi spuse că dacă persoana care va deschide prima uşă va fi femeie, nu va mai bea nimic, va deveni Don Cezaro şi-i va uita şi în felul acesta pe indivizii de toate felurile ce-l vor privi şi se va uita şi pe sine, întrucît va trebui să-i facă loc grandelui pe scenă.
Pe urmă, însă, nu mai veni nimeni în încăpere, îl chemară în scenă prin difuzor, dar el se tolăni pe canapea şi aşteptă să vină cineva să-l caute, să-l zgîlţîie şi să încerce să-l urnească din loc. Şi cînd veni acel cineva – o femeie – şi înţelese că nu mai trebuie să bea, că alternativa cu îmbătatul s-a dus în seara acea pe copcă, Gough se sculă şi ieşi pe culoar şi se strădui să nu mai observe pe nimeni. Îi fu destul de uşor, tot era sătul de ei, sătul dar nu furios, aşa că întreaga-i conştiinţă preluă, cu bucurie, această îndepărtare. Doar o singură clipă, înainte de a intra în scenă, avu o părere de rău, ar fi vrut să-şi mai ude o dată gîtlejul şi în secunda respectivă fu descumpănit, fu o secundă cînd eul lui nu ştia unde se află şi de unde să-şi procure acea înghiţitură de coniac.
Apoi o văzu pe Dona Ines, se îndrăgosti de ea instantaneu, îi căzu la picioare şi-i declară dragoste eternă. O zugrăvi în culorile cele mai calde şi-i spuse o mulţime de lucruri ce nu erau consemnate în piesă, autorul nu avusese de unde să ştie cu patru sute de ani în urmă cm va arăta frumoasa care-i va apărea lui Don Cezaro, în seara aceea, în cale.
Pe urmă veni Don Aurelio şi-i căută ceartă lui Don Cezaro şi acesta simţi că nu e ceva în regulă, i se păru că Don Aurelio face pe nebunul, că-i asamblat ca o jucărie mecanică şi că nu execută un ordin. Aşa că Don Cezaro încercă să-l facă pe Don Aurelio să fie rezonabil, să se astîmpere şi, cel puţin, să-şi vadă de treabă, dacă de mai mult tot nu e capabil. Dar degeaba, Don Aurelio părea fanatizat cu totul, voia neapărat să se dueleze cu Don Cezaro, voia să-l omoare şi pentru acesta nu făcea decît să repete tot mai obsedant aceleaşi fraze şi să şoptească printre dinţi lucruri de neînţeles despre un text nerespectat.
Dar toate au o limită! Don Cezaro era Cavaler şi nu simplu fecior de han, insultele lui Don Aurelio îl răneau mai grav decît l-ar fi putut atinge vreodată suliţele maure. Aşa că trecu peste dragostea sa faţă de Dona Ines şi-l omorî în duel pe Don Aurelio, cel pe care şi l-ar fi dorit drept cumnat. Atunci cînd căzu, Don Aurelio dădu impresia – spre uimirea lui Don Cezaro – că e aproape fericit.
Pe urmă, Don Cezaro n-avu de ce să se mire cînd Don Pedro, tatăl Donei Ines şi al lui Don Aurelio ucisul, nu mai vru să ştie de el decît pentru a-i dori moartea.
Dona Ines se îmbrăcă în doliu şi Don Cezaro plecă în surghiun. În actul trei ar fi trebuit să se întoarcă în taină şi travestit la Medina, însă, în loc să-şi petreacă răstimpul dintre actele doi şi trei în cabină, Don Cezaro plecă la Cordoba unde căzu în mâinile unor bandiţi de drumul mare, conduşi de nemernicul Don Finch.
Actorul nu mai reveni niciodată acasă şi soţia lui rămase fără pantofii pe care Gough ar fi trebuit să-i scoată de la reparat.
Vândut unor piraţi, Don Cezaro aşteptă în zadar să-i fie adusă răscumpărarea. Toată puterea şi-o mai trăgea doar din imaginea Donei Ines, pe care o purtă pe mai departe în suflet, Dona Ines moartă într-o mănăstire cu aproape jumătate de mileniu înainte de a se naşte El.
