Postaci și cititori

Cu ani în urmă, cînd  făceam emisiuni la RadioTotal, mai ales după miezul nopții, îmi plăcea să sting lumina în studio și să rămîn  într-o legătură strict sonoră cu ascultătorul.

Încercînd să nu mă trădez, intram într-un joc cu omul de la telefon, încercînd să ghicesc mai multe despre el, pornind de la ton, de la vocabular, de la construcția frazei, de la felul cum aborda subiectul. Încet-încet, îi construiam un portret. Bunăoară, îi descopeream, destul de repede pe nevăzători. Sunt oameni sensibili, cu o voce clară, care vorbesc, de obicei, mai tare. Nu au somn. Mulți dintre ei sunt copleșiti de singurătate, de îndoieli și au un chef nebun de povești. Vor să comunice cu orice preț, să descarce o parte din povara întunericului care-i apasă.

Îi știam după voce pe abonații postului, unii care voiau să vorbească doar ca să se afle în treabă și să vorbească despre orice. Erau un fel de doctori într-ale nimicului. Îi  simțeam și pe cei care nu mă suportau și care intrau în direct doar ca să muște.

Mult mai tîrziu, cînd am deschis porțile comentariilor la sfîrșitul articolelor mele, am descoperit că și postările pot fi niște mesaje lansate în universul internetului. Şi ele spun cîte ceva, uneori enorm, despre autorii lor. Şi pot fi cartușe periculoase în operațiuni de diversiune politică. Spre deosebire de întîlnirile radiofonice, postările au evoluat rapid și au devenit un instrument de propagandă. De la reacțiile de bună credință, de la replici, ironii şi completări, postările au devenit parte dintr-un sofisticat mecanism de promovare sau de protejare a imaginii unui politician. La început, tot felul de cititori intrau în dialog sau încercau să acrediteze un alt punct de vedere. De prin anii  2000-2005, au început manevrele otrăvite, dezinformările, știrile false. Şi toate, orchestrate profesionist! Îmi aduc aminte de perioada de aur a Coanei Joițica, zisă și Blonda de la Cotroceni și „Nuți, spaima…“. Cu ea a fost lansată tehnica  prezenței mediatice multiple. O întîlneai și pe net, și pe televiziuni, și în revistele glossy, și la radio și la festivități. Numai să se vadă, cu tocuri, cu poșete, cu mașini, cu valea dintre sîni, cu vacanțe și petreceri, cu evenimente și cu scîrboase complimente care trădau slugărnicia anturajului. Atunci am simțit, pentru prima dată, că un mecanism enorm și destul de bine pus la punct funcționează în jurul cucoanei.

N-apucai să scrii două vorbe mai aspre despre ea că te trezeai cu un cîrnat de reacții de la cititori. Spre deosebire de cititorul obișnuit, postacul plătit de partid sau de politicianul de tip Nutzi este un slujbaș cu oarece dexteritate pe calculator. Şi cu foarte puțină imaginație. Are frazele scurte, fără subordonate și judecata lui este ca o înjurătură de mamă împachetată în hîrtie de ziar. El trebuie să apere un personaj pentru care lucrează. Si trebuie să reacționeze la o sumedenie de critici pe domenii de care nu are habar, asta în vreme ce cultura și imaginația, vizibil sărace, gîfîie la a doua sau la a treia postare. Poate folosi cel mult 10 argumente, cu înjurături cu tot. Că, să zicem, Elena Udrea este frumoasă și elegantă, că este plină de idei, că vrea să facă treabă, că are proiecte, că…. mai urmează tot felul de adjective, livrate, de obicei, pe o listă scrisă tot la comanda  cucoanei. Şi. dacă termina cu laudele, mai adăuga două-trei acuzații. Că te plătește PSD-ul sau liberalii (încă nu erau înfrățiți și nici contopiți), că ești comunist, că ai furat și tu ceva la viața ta și că ești de rea-credință etc. Am aflat, destul de repede, că în afara grupelor de postaci de la principalele partide politice mai funcționau și cîteva firme cu echipe de 10-15 oameni, cu calculatoare performante și cu  programe de căutare avansată. Şi unde găseau cîte ceva despre Elena Udrea interveneau cu postări în apărarea ei sau cu atacuri la adresa autorului sau a publicației. Mărturisirile făcute pe la televiziuni de Cristian Călugaru, șeful postacilor PDL, ar putea ajuta pe oricine să înțeleagă  foșgăiala politică de pe net, orchestrată în slujba unui partid sau a unui candidat.

Fenomenul a început să se relanseze. Suntem în prag de alegeri. Postacii cu imaginația lor săracă și cu tonul lor arțăgos se agață imediat la coada textului. Şi scriu că te plătește Dragnea, că serviciile te susțin, că ești laș, că ești depășit, că ești coadă de topor, de regulă la PSD sau la ruși. Şi iar, de la capăt: că te plătește Dragnea (sau că aștepți banii, sau că ești abonat la… sau că ești în solda etc). Pe postac nu-l  interesează nici  Dragnea, nici libertatea presei și nici nu vrea să schimbe ceva. Lui Liviu Dragnea  îi ajung două-trei posturi de televiziune unde să înșire prevederile Programului de guvernare al PSD și în rest, salutare taică! Poate să crape toată media din România.

Pentru postac nu există oameni liberi sau independenți. El înțelege presa în limitele condiției sale. „Fac asta pentru că mă plătesc. Şi pe cei care scriu trebuie să-i plătească un partid sau un politician. Altfel, de ce ar scrie?“.

Un om care are o altă părere încearcă un dialog. Are o idee și un limbaj. Postacul nu vrea decît să te înjure și să te lovească din trei-patru. Şi este sărac în argumente. Şi cam ticălos. Preia cu copy -paste același text pe care îl plimbă pe la articole diferite. El nu știe decît  patru-cinci înjurături pe care le mută pe tot netul, la toate articolele și la toți politicienii.

Postacul nu este cititor: Mai degrabă l-aș numi un contrabandist de comunicare. E ultimul produs al mizeriei politice din România. Şi… cam atît!