La jumătatea lunii octombrie, The New York Times a publicat un articol de opinie scris de un fost șef al comandamentului pentru operațiuni speciale al Armatei SUA – amiralul în retragere William McRaven. ”Dacă președintele Trump nu demonstrează că are spiritul de conducător de care America are nevoie, atunci e vremea să vină altcineva în Biroul Oval”, scria amiralul. SUA trebuie să aibă o politică care să-i apere ”pe kurzi, pe irakieni, pe afgani, pe sirieni, populația rohingya din Birmania, pe sud-sudanezi și pe milioanele de oameni aflați sub cizma tiraniei”, mai scria amiralul.
”Cum am ajuns ca un fost înalt ofițer să ceară îndepărtarea din funcție a unui președinte ales corect, pentru că nu este alături de rohingya? Editorialul lui McRaven aduce ceva nou în politica SUA. Ideea că un președinte este nelegitim dacă nu promovează ”idealurile universale ale libertății și egalității” prin acțiuni și alianțe militare. McRaven susține că adevărata religie civică americana este întruchipată acum de armata americană, de serviciile secrete, de instituțiile de forță, de Departamentul de Stat și de presă, adică de instituții care nu sunt alese”, scrie The American Conservative, într-un articol pe care îl reproducem mai jos.
”Deși promisiunile lui Trump de a încheia războaiele și de a pune sub semnul întrebării alianțele costisitoare au prins la electorat, agențiile de securitate consideră că alegerile nu conferă neapărat legitimitate constituțională. Agențiile de securitate cred că principiile care animă și guvernează națiunea sunt ”idealurile” lor si o politică externă belicoasă. A pune sub semnul întrebării aceste ”idealuri” înseamnă să ataci America din interior.
Militarii sunt printre cei mai patrioți americani și apără Constituția, însă există o categorie uriașă de elite birocratice din securitate care, indiferent ce ar spune la ocazii festive, cred că sunt deasupra Constituției.
Constituția prevede un control civil asupra armatei și a altor instituții de securitate. Problema este că, în practică, Constituția nu face asta. Așa cum spunea Samuel Huntington, supravegherea armatei de către civili aleși prin vot este fragmentară, neliniară și insuficientă. Președintele este comandantul suprem, ceea ce este o titulatură, nu o funcție, iar Congresul controlează bugetul, are puterea de a declara război și de a-i confirma pe înalții oficiali din domeniul securității. De fiecare dată când apare în fața Congresului câte un director CIA, un general sau un amiral, ne dăm seama că sistemul de securitate are mai mult decât un șef. Care sunt acei civili aleși care îi controlează pe toți? Toți și niciunul.
Huntington mai arăta că, atunci când a fost redactată Constituția, nu exista vreo preocupare pentru controlul armatei, iar comunitatea de informații nici măcar nu exista. Armata nu era profesionistă, iar șefii milițiilor erau membri ai sistemului politic, aleși în adunările locale. Militarii precum George Washington erau parte din cultura politică a clasei conducătoare. În 1789 nu exista pericolul unui sistem de securitate care să devină de necontrolat și, cu toată înțelepciunea lor, părinții fondatori nu au întrevăzut apariția acestui risc.
Totul s-a schimbat la jumătatea secolului 19. Militarii au devenit profesioniști și specializați. S-a dezvoltat o cultură marțială distinctă de politică. Au apărut academii militare care să inculce această cultură și să predea noi specializări în arta războiului. Huntington arăta că președinții au avut atunci nevoie de mai mult control ”obiectiv” asupra instituțiilor de securitate. Când generalii McClellan și McArthur au pus sub semnul întrebării deciziile președinților lor (Lincoln si Truman), aceștia i-au demis. Însă tradiția ca instituțiile de securitate primesc ordin de la președinte este una politică, nu constituțională. Iar această tradiție începea să se piardă.
Profesorul Michael Glennon, de la Tufts University, arată într-un eseu recent că Războiul Rece a dus ceva nou și de rău augur în relațiile dintre civili și militari. Birocrația a devenit atât de numeroasă și omnipotentă, încât guvernul politic a devenit un soi de Cameră a Lorzilor din Marea Britanie, important ca simbol, dar lispit de putere. Executivul, legislativul și justiția au devenit un fel de potemkiniadă, în timp ce puterea reală aparține securității naționale, ”un directorat managerial acoperit, cu câteva sute de lideri din armată, instituții de forță și serviciile secrete”, după cum scrie Glennon. Pe măsură ce această birocrație s-a înmulțit, ”acei manageri au început să opereze prin îndepărtarea tot mai mare de limitările și constrângerile constituționale, conducând națiunea spre autocrație”.
Glennon mai arată că, înaintea lui Trump, exista un pact nescris între birocrație și guvern: niciodată să nu-și arate dezcordurile în public. Politicile de securitate națională au fost concepute de birocrații din statul profund, însa în public s-a spus întotdeauna că ele au fost rodul unor ”intense deliberări”. Însă oamenii au observat că, indiferent că aveam o administrație republicană sau democrată, politicile de securitate națională nu s-au schimbat, operațiunile de informații nu au fost modificate, iar președinții care au candidat pe o platformă a păcii au devenit niște războinici. Vreme de decenii, nici oficialii aleși, nici birocrații nealeși nu au spus în public că politica de securitate era condusă de ceea ce Glennon numește ”guvernul dublu”, în timp ce oficialii aleși sunt lipsiți de putere.
Însă odată cu uluitoarea eroare a serviciilor de pe 11 septembrie 2001 și cu cele două războaie lungi și aproape pierdute din Afganistan și Irak, unii au început să se întrebe dacă ”adulții” din birocrația serviciilor sunt competenți. Trump a dat glas acestor îngrijorări în campania din 2016 și rezultatul a fost renunțarea la armistițiul din războiul rece dintre cele două componente ale guvernului dublu. Liderii sistemului de securitate, care știu că dețin puterea reală, și-au luat măsuri de precauție pentru varianta puțin probabila în care Trump câștigă alegerile, iar apoi au încercat să schimbe cursul alegerilor. După ce au dat greș, s-au aliat cu Congresul pentru a-l destitui pe Trump, profitând de natura fragmentară a controlului civil asupra instituțiilor de securitate națională. Martorii din procesul de impeachment, precum locotenent-colonelul Alexander Vindman, au ilustrat credința lor unanimă că politica externă a SUA trebuie condusă de o clasă de birocrați profesioniști, nu de președintele ales.
Ordinea constituționala americană este în mare pericol. Cei obsedați de ideea de a se descotorosi de președinte ar trebui să se gândească că, dacă Trump va fi îndepărtat, vor ajunge la o situație echivalentă din punct de vedere constituțional cu trecerea Rubiconului de către Julius Caesar.
Puteți să spuneți despre Trump că este impredictibil și că exagerează, însă este președintele corect ales al Statelor Unite. Da, trebuie să admirăm munca altruistă depusă de atât de mulți oameni din sistemul de securitate. Dar, ca cetățeni, avem totodată și dreptul de a-i întreba pe cei ca William McRaven: «Pe tine cine te-a ales?»”.
Acest ofițer american de ce nu a pomenit şi de Corea de Nord printre țările defavorizate şi lipsite de democrație? Nord-coreenii nu sunt şi ei oameni să trăiască o viață bună ca sud-coreenii. Armata americană şi rezerviştii sunt în proporție de 90% republicani şi îl susțin pe Trump şi politica lui. Această declarație a acestui general este o diversiune, militarii americani nu au uitat greşeala lui H. Clinton şi Obama ce a cauzat moartea soldaților aflați într-un teatru de operațiuni din Irak sau Afganistan, am uitat detaliile incindentului.