Poveşti de dragoste

„Iubiri de altădată”

Editura ALLFA lansează o nouă colecţie de literatură, invitându-vă în lumea celor mai frumoase poveşti de dragoste. Aceasta debutează cu patru titluri: „O mică glumă”, de Anton Pavlovici Cehov; „Dom Casmurro”, de Joachim Maria Machado de Assis; „Soţii de artişti”, de Alphonse Daudet, şi „Iubire şi gimnastică”, de Edmondo de Amicis.

„Iubiri de altădată” sunt poveşti de iubire care au depăşit toate obstacolele, inclusiv pe cel al timpului, poveşti a căror frumuseţe rămâne întreagă după decenii sau chiar secole. Poveşti în care mesajele nu ajung la destinatar instantaneu, dar se bucură de acea căldură umană după care tânjim cu toţii uneori. Poveşti cu protagonişti pe care ne-am dori oricând să-i vedem în carne şi oase.

„Dom Casmurro”

Dom Casmurro

Este destinul tragic al unui om ce pare umbrit de vocaţia nefericirii. Betinho şi Capitu, doi tineri din Rio de Janeiro, depăşesc împreună toate obstacolele aşezate în calea iubirii lor: cariera de preot hărăzită lui Betinho de către mama lui încă de la naştere, diferenţele de clasă socială, intrigile familiale şi capriciile sorţii. Când cei doi reuşesc să se căsătorească, viitorul pare străjuit de aura fericirii perpetue. Această capodoperă a literaturii de dragoste este cronica unei iubiri care depăşeşte graniţele vieţii, dar se răneşte în cel mai comun ghimpe, cel al geloziei. Treptat, Betinho se transformă în „Dom Casmurro”, Ursuzul.

„Nu ne-am dat drumul, nici mâinile noastre nu s-au desprins din oboseală sau din uitare. Privirile ni se înlănţuiau, apoi se dezlipeau, dar după ce rătăceau pe alături se suprapuneau din nou… Eu, un viitor preot, stăteam dinaintea ei ca în faţa unui altar. Un obraz era Epistola, iar celălalt, Evanghelia. Gura putea fi pocalul, buzele – împărtăşania. Mai rămânea doar să spun liturghia într-o latină pe care nimeni n-o învaţă, dar care e limba catolică a bărbaţilor. Stăteam acolo, purtând cerul în noi. Mâinile, unindu-ne nervii, făceau din două fiinţe una singură, dar o singură fiinţă serafică. Ochii îşi spuneau în continuare lucruri nemărginite, cuvintele nici nu încercau să iasă din gură, se întorceau în inimă, la fel de tăcute cum veneau”…

Prea puţin cunoscut în Europa, Machado de Assis este un pionier al literaturii braziliene. Cunoscutul critic literar American Harold Bloom l-a inclus pe autor în lista celor 100 de genii ale literaturii, alături de Dante, Shakespeare şi Cervantes. Fin psiholog şi maestru al povestirii atent dozate în pagină, autorul ne poartă cu o uşurinţă cuceritoare prin viaţa personajului pentru care fericirea pare să fie un lucru prea greu de suportat.

„O mică glumă”

Sunteţi invitaţi să descoperiţi dacă un „Te iubesc” şoptit poate fi ţinut minte o viaţă întreagă, cum arată dragostea când el locuieşte la Moscova, iar ea la Sankt Petersburg, cât de rău se poate îndrăgosti un burghez fără calităţi de profesoara care-l învaţă franceză şi, bineînţeles, ce rol joacă laitmotivul poveştilor de dragoste eşuate – bănuiala – în relaţia dintre viaţă şi moarte.

Povestirile lui Cehov ocupă un loc de seamă în istoria literaturii, graţie geniului cu care scriitorul rus impune personaje şi istorii memorabile. Ironic şi călduros, nestăpânit şi discret în acelaşi timp, autorul creează cu uşurinţă tablouri mişcătoare, menite să rămână vii în memoria cititorului.

Cele opt povestiri, „O mică glumă”, „Iubirea”, „Polinka”, „Doctorul”, „Lecţii dragi”, „Ionîci”, „Doamna cu căţelul”, „Despre dragoste”, vor stârni întotdeauna ecouri profunde în inima celui care le citeşte.

„Din fericire pentru bărbaţi, femeile iubitoare sunt mereu orbite de dragostea pe care le-o poartă şi nu cunosc niciodată îndeajuns viaţa. Aşa că nu numai că aprobă, dar mai şi pălesc din cauza unei emoţii sacre, venerează şi prind cu abilitate fiecare cuvânt al maniacului… Uneori, îmi aduc aminte de vremea când o făceam pe craiul, părăseam o femeie din cauza unei pete pe ciorap, din cauza unui cuvânt stupid, din cauza unor dinţi nespălaţi şi acum iert orice: mestecatul, agitaţia cu tirbuşonul, lipsa de îngrijire, discuţiile lungi despre oul pe care l-a mâncat. Şi eu iert astea aproape inconştient, fără a-mi silui voinţa, dar parcă greşelile Saşei sunt ale mele, iar multe dintre cele care odinioară mă chinuiau mă fac acum să mă înduioşez sau să cad în extaz. Motivele acestei iertări complete se află în iubirea mea pentru Saşa, dar unde sunt motivele iubirii înseşi, asta nu mai ştiu…”

„Iubire la Berlin”

În septembrie 1944, Claire, brancardieră la Crucea Roşie, se afla la Beziers cu divizia sa. Are douăzeci şi şapte de ani, este o tânără foarte frumoasă, cu ochi mari, întunecaţi, cu pomeţi înalţi, de tip slav. Nu are vreme să se admire în oglindă, poate doar în treacăt şi cu neîncredere, şi niciodată nu ia în seamă complimentele primite. De când s-a înrolat în Crucea Roşie, cu un an şi jumătate în urmă, îşi doreşte să existe numai prin munca ei. Comandanţii îi admiră curajul, iar camarazii o consideră de-a lor, nici nu-şi mai amintesc că ea este fiica celebrului François Mauriac. Şi cât de puternică se simte când transportă răniţii către spitale, la volanul ambulanţei. Dar, fără să-şi dea seama, trăind războiul, Claire îşi caută, de fapt, iubirea. Berlinul o aşteaptă. Un volum încântător, care poartă amprenta scriitoarei Anne Wiazemsky. Prinţesa Anne Wiazemsky s-a născut la 14 mai 1947 în Berlin. Fiica lui Claire Mauriac, este nepoata scriitorului francez François Mauriac. Descinde de asemenea din familia nobiliară rusă Wiazemsky, tatăl ei fiind Prinţul Wiazemsky, conte Levachov. Autoarea a fost pe rând actriţă, realizatoare de filme documentar şi romancieră. La doar optsprezece ani a jucat în filmul lui Robert Bresson „Au hasard Balthazar” (1966). Căsătorită cu Jean-Luc Godard, între 1967 şi 1979, a jucat de asemenea în „La Chinoise” (1967) şi „Week End” (1967).

A semnat peste cincisprezece volume, romanul „Canines” fiind recompensat cu Premiul „Goncourt des lyceens”, în 1993, în timp ce „Hymnes a l’amour” a primit Premiul „Maurice Genevoix” în 1996, iar „Une poignée de gens” a fost laureat în 1998 cu „Grand Prix du roman” al Academiei Franceze.

„Iubire la Berlin”, cel mai recent roman al său, spune povestea de iubire dintre Claire, brancardieră la Crucea Roşie într-un Berlin devastat de război, şi tatăl său, prinţul Ivan Wiazemsky.

„Istoria cuceririi amoroase”

110 manuale de seducţie, de la Ovidiu până la Pick-up artists, ale căror tactici şi tehnici, de la Alcibiade până la Casanova, ne dezvăluie modul în care bărbaţii şi femeile, de-a lungul istoriei, au făcut primul şi cel mai riscant pas: seducţia. Cavalerii cunoşteau arta de a îmbrobodi femeile. Mai mult decât oricare altul, François Villon şi-a făcut de cap pe vremea tinereţii sale nebune. Rând pe rând, băieţii au sedus, au tras clopotele, au cochetat, au flirtat sau… au agăţat. Deşi, în sens strict, „agăţatul” este indisociabil legat de anii ’50, vicleniile şi mecanismele sale psihologice sunt milenare. „În această carte, istoricul Jean Claude Bologne surprinde felul în care, de-a lungul epocilor, bărbaţii au recurs la diverse soluţii pentru a-şi exprima dorinţa de a începe o legătură amoroasă. Primul pas nu e niciodată sigur. Şi cel mai experimentat seducător poate gusta eşecul şi respingerea. E întotdeauna nevoie de o tehnică a apropierii, care să mărească şansele de reuşită. Pentru a reconstitui diversele strategii galante şi pentru a restitui atmosfera epocii respective, autorul a recurs la surse literare, memorii, corespondenţă, arhive judiciare şi a consultat nu mai puţin de 110 manuale de seducţie, apărute din Antichitate şi până în zilele noastre […].”

Filolog de formaţie, Jean Claude Bologne este istoric şi profesor de iconologie medievală.

„Lumânările ard până la capăt”

După patruzeci şi unu de ani, doi bărbaţi, prieteni inseparabili în tinereţe, se întâlnesc pentru ultima oară. Fiecare dintre ei a supravieţuit aşteptând acest moment. Unul, în castelul strămoşilor, trăind trecutul în fiecare zi, celălalt, călător prin lumea largă, fugind de trecut în fiecare zi. Între ei, ca o umbră, amintirea unei femei; reîntâlnirea are loc în acelaşi decor ca în urmă cu patruzeci şi unu de ani, pe masă ard aceleaşi lumânări albastre, cei doi iubesc, în continuare, aceeaşi femeie. Mitteleuropa tinereţii lor nu mai există însă, iar răzbunarea îndelung plănuită nu le poate reda nici prietenia, nici dragostea. „Lumânările ard până la capăt”, cel mai cunoscut şi mai iubit roman al lui Sándor Márai, a apărut în anul 1942, într-un moment puţin prielnic pentru literatură, şi a fost redescoperit la sfârşitul secolului al XX-lea pentru a fi trecut direct în rândul capodoperelor (traducerea în italiană apărută în 1997 a fost, luni în şir, cel mai bine vândută carte); a fost ecranizat în anul 2006, în regia lui Istvan Iglódi, şi tot în 2006 a fost dramatizat şi pus în scenă la „Duke of York’s Theatre”, din Londra, cu Jeremy Irons în rolul titular.

„Despre dragoste şi alţi demoni”

Să fie oare această descoperire fructul imaginaţiei înflăcărate a autorului? Reală sau fictivă, ea reprezintă punctul de plecare al unei inedite poveşti de dragoste, desfăşurată pe fundalul pitoresc şi decadent al Cartagenei, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Sierva Maria este muşcată, la vârsta de douăzeci de ani, de un câine. Bănuind-o de turbare sau că ar fi posedată de diavol, Inchiziţia o trimite la o mânăstire, unde, alături de exorcistul ei, Don Cayetano Delaura, trăieşte o pasiune nebună, distructivă şi, prin urmare, blestemată… Prin această capodoperă, situată la cumpăna dintre istorie şi legendă, misticism şi erotism, Gabriel Garcia Marquez depăşeşte graniţele realismului magic. Poezia şi măiestria stilului său transformă aici scena magicianului aventurier într-un minunat iconostas baroc.

„Iubitul nefericit”

Tema iubirii infuzează, la Alberto Moravia, aproape toate textele: pe rând, dragostea este trădată, devine chinuitoare când nu este mărturisită cum se cuvine sau consumată, de cele mai multe ori rămânând în stadiul de contemplaţie, cea a martorului neputincios, care nu reuşeşte să ia în mâini firele vieţii sale. Imaturitatea emoţională e pusă la încercare, călită, iar rigiditatea individului pasiv, îmbolnăvit de ritualizarea vieţii, e şi ea chestionată.

Fie că este vorba despre un puşti pe care imaginaţia înfierbântată îl face să intre în conflict cu o pisică, fie că iţele poveştii dau la iveală motive mai tulburătoare, precum incompatibilitatea erotică ce duce la disperare continuă, mută, mai mult, la nepotrivirea individului cu însăşi matca vieţii sale, Moravia surprinde cu limpezime poetică momente de cumpănă, de formare, din existenţa personajelor.

„Până la căderea nopţii”

Michael Cunningham este autorul romanului „Orele”, ecranizat în 2002 de Stephen Daldry, cu Meryl Streep, Nicole Kidman şi Julianne Moore în rolurile principale. Protagoniştii romanului „Până la căderea nopţii”, Peter şi Rebecca Harris, sunt un cuplu de vârstă mijlocie, cu cariere de succes în domeniul artelor – ea este editor, el lucrează la o galerie –, cu un apartament luxos în SoHo, cu o fiică plecată la colegiu în Boston. Au prieteni, o viaţă socială activă şi toate motivele materiale să fie fericiţi împreună. Există, desigur, şi mici insatisfacţii şi derapaje: Peter începe să conştientizeze tot mai mult pierderea tinereţii, iar relaţiile de cuplu şi-au pierdut destul de mult din ardoare. Totul se precipită însă atunci când soseşte în vizita fratele mai mic al Rebeccăi, Ethan, poreclit de familie Mizzy, „Greşeală”, un tânăr seducător, dar aflat într-un impas profund din cauza drogurilor. În prezenţa lui, parcă sub influenţa unor forţe obscure, Peter începe să-şi pună sub semnul întrebării clienţii artişti, operele acestora, propriile alegeri din carieră şi întreaga existenţă, pe care şi-a construit-o cu atâta tenacitate.

„O iubire imposibilă”

Stephen Kenyon, duce de Ashburton, personajul principal al romanului semnat de Mary Jo Putney, şi-a luat întotdeauna în serios îndatoririle impuse de rang – asta până când medicul familiei îi dă o veste şocantă: mai are doar câteva luni de trăit. Încercând să îşi limpezească gândurile şi sentimentele şi să se împace cu propria soartă, Stephen fuge din lumea exclusivistă şi izolată a celor privilegiaţi în care a trăit până acum, pornind să străbată ţara ca un om de rând. Întâlnirea cu Rosalind Jordan, fiica adoptivă a unei familii de actori ambulanţi, o orfană care s-a transformat într-o femeie încântătoare şi plină de compasiune, îi trezeşte din amorţire inima îndurerată. Dar poate Stephen să-şi declare dragostea conştient de secretul care l-a făcut să fugă de vechea lui existenţă? Iar Rosalind poate risca să iubească un om plin de taine, care, deşi este pentru ea întruchiparea celor mai profunde dorinţe, totuşi nu ar putea niciodată să-i aparţină cu adevărat?

Stephen Kenyon, noul duce de Ashburton, s-a comportat mereu după cum i-a cerut societatea, însă gândul că suferă de o boală necruţătoare îl face să fugă de îndatoriri ca să tăiască viaţa aşa cum nu a făcut-o niciodată. În pofida viitorului sumbru, Stephen o cere de soţie, cu gândul că va fi o căsătorie scurtă, benefică pentru amândoi. Surprins, descoperă că încă se poate bucura de căldura apropierii familiale şi de o pasiune mistuitoare, lucruri care i-au fost refuzate până atunci de propria familie şi de firea lui rezervată. Dar fiecare zi perfectă care trece este un memento dulce-amărui că dragostea este singurul sentiment pe care el nu-şi permite să-l ofere, iar Rosalind nu-şi poate permite să-l recunoască…

„Mulţumesc pentru amintiri”

Romanul scriitoarei irlandeze Cecelia Ahern a fost nominalizat la „Romantic Novel of the Year 2009”. Cum poţi cunoaşte un om dacă nu l-ai întâlnit niciodată? Joyce Conway primeşte o transfuzie de sânge şi este copleşită de un sentiment de déjà-vu, care o face să simtă că trăieşte viaţa altcuiva. Joyce e convinsă că şi-a pierdut minţile… până când pleacă într-o călătorie uluitoare.

Viaţa cuiva ar putea depinde de tine chiar în acest moment. Iată argumentul care, într-o bună zi, îl convinge pe Justin Hitchcock să doneze sânge. Când primeşte un coşuleţ cu brioşe şi un bilet de mulţumire, bărbatul e sigur că cineva îi joacă o festă. Dar, cum cadourile continuă să vină, Justin e hotărât să dezlege misterul…

„Insula de sub mare”

Un roman cutremurător, scris de fermecătoarea Isabel Allende. În 1770, Toussaint Valmorain debarcă plin de speranţă şi de idealuri în portul Le Cap, aducând cu el cufere cu cărţi, haine scumpe şi peruci pudrate. Însă plantaţia de trestie a tatălui său îl sileşte să renunţe la tot acest bagaj. Tânărul devine repede un plantator, poate mai puţin crud decât cei cu vechime, dar suficient de inuman cât să-şi exploateze sclavii şi, mai ales, sclavele. Preferata lui, Zarité, nu îndrăzneşte să se revolte. Dar, când soarta îl aduce pe plantaţia Saint-Lazare pe tânărul sclav Gambo şi Zarité se îndrăgosteşte, nimic nu va mai putea sta în calea tinerei, care se descoperă pe sine şi descoperă libertatea. Libertate pe care o va dobândi numai după ce frământările vremurilor vor însângera insula şi vor alunga stăpâni şi sclavi spre un nou Pământ al Făgăduinţei.

„Alte vieţi decât a mea”

„La interval de doar câteva luni, viaţa m-a făcut să fiu martor la două dintre evenimentele de care mi-e cel mai frică pe lume: moartea unui copil – trăită de părinţii acestuia – şi moartea unei tinere femei – trăită de soţul şi copiii lor. Cineva mi-a spus atunci: eşti scriitor, de ce nu scrii despre poveştile noastre? A sunat ca un fel de poruncă, aşa că am acceptat. Astfel am ajuns să spun povestea prieteniei dintre un bărbat şi o femeie, amândoi supravieţuind cancerului, amândoi având câte un picior amputat şi amândoi având aceeaşi profesie. În această carte este vorba despre viaţă şi moarte, despre boală, sărăcie lucie, dreptate şi, mai ales, despre dragoste. Şi totul este adevărat”, mărturisea autorul acestui volum, scriitorul Emmanuel Carrère.