În decorul de aur şi purpură al somptuosului „Teatro Massimo” din Palermo, recent restaurat, a avut loc premiera italiană a operei „Greek Passion”, unul dintre evenimentele cele mai aşteptate de lumea muzicală ale acestui an.
Imortalizat de Francis Ford Coppola în „Naşul III”, minunatul Teatro Massimo este cea mai mare Operă din Italia şi a treia ca dimensiuni din Europa, după cele din Paris şi Viena, şi este renumită pentru acustica sa. Teatrul liric a propus anul acesta o creaţie în premieră mondială, „Senso”, şi o premieră italiană, „The Greek Passion”. „Teatro Massimo” a fost proiectat de arhitectul Giovan Battista Filippo Basile şi, după moartea acestuia, de fiul său, Ernesto Basile. Construcţia, de la fundaţie până decoraţia exterioară, a fost realizată de arhitectul Giovanni Rutelli. Începute în 1874, întrerupte în 1882 timp de opt ani, lucrările au fost terminate abia în 1897, şi edificiul a fost inaugurat cu spectacolul „Falstaff” de Giuseppi Verdi, dirijat de Leopoldo Mugnone. În 1974, Opera a fost închisă pentru restaurare, care a durat şi ea până în 1997, redeschiderea având loc la exact la 100 de ani de existenţă a ei.
După o perioadă destul de lungă de degringoladă financiară, instituţia a reuşit o revenire spectaculoasă, traductibilă în creşterea numărului de coproducţii, ca în cazul operei „Senso”, montată împreună cu Opera din Varşovia, şi, pe de altă parte în mărirea numărului de spectatori. Succesul la public s-a datorat desigur şi unei politici repertoriale atente, ghidată de gustul melomanilor palermitani. În acest an, în afara celor două premiere, au figurat pe afiş „Nabucco”, „Boema”, „Maria Stuarda”, „Aida”, „Bărbierul din Sevilla”, „Fata din Vest” şi „Carmen”. Desigur, operele a căror acţiune are drept cadru Sicilia sunt cele mai apreciate. S-a dovedit cu prilejul oferirii operelor „Vecerniile siciliene”, „Tancredi”, „Roi Roger” de Szymanowski sau „Beatrice şi Benedict” de Berlioz, iar Bellini este, desigur, copilul iubit al acestei zone.
Christ, Maria Magdalena şi refugiaţii
Decorul inventiv și controversat al operei Greek Passion
Rar prezentată, „The Greek Passion”, ultima creaţie a compozitorului ceh, stabilit în Statele Unite, Bohuslav Martinu (1890-1959), este inspirată de romanul „Christos răstignit a doua oară” al lui Nikos Kazantzakis. Martinu l-a întâlnit pe scriitor în 1954 la Antibes şi i-a cerut acordul de a transpune romanul în operă lirică.
Premiera mondială trebuia să fie creată la „Covent Garden”, iar muzicianul a scris el însuşi libretul în limba engleză. Dar proiectul a eşuat. Martinu a scris atunci o a doua versiune, complet diferită, în limba cehă. Compozitorul n-a apucat s-o vadă pusă în scenă. Înregistrată de două ori, aceasta va fi singura cunoscută până în 1999, când va fi pusă în scenă versiune engleză.
Romnul lui Kazantzakis a fost popularizat de filmul „Cel care trebuie să moară”, al lui Jules Dassin, lansat în 1957 pe ecranele din Franţa, avându-i ca protagonişti pe Pierre Vanik şi Melina Mercouri. Muzica originală era semnată de Georges Auric.
Libretul operei condensează inteligent creaţia epică, eliminând unele personaje secundare. Acţiunea, situată în anii ’20, are loc într-un sat de pescari şi se desfăşoară între Paşte şi Crăciun. În timp ce preotul şi autorităţile satului aleg interpreţii pentru tradiţionala scenă a Patimilor, apare un grup de refugiaţi goniţi din satul lor de turci. E cazul să li se acorde azil? Bogaţi şi săraci se înfruntă până la deznodămnântul tragic.
Mai curând decât a o situa în inima unui cotidian stresant, regizorul Damiano Michieletto, scenograful Paolo Fantin şi creatoarea de costume Silvia Aymonino au ales stilizarea, printr-un dispozitiv unic: trei etaje de cuburi suprapuse care se învârtesc lent în jurul propriilor lor axe. Decorul are, după părerea criticilor, un dublu inconvenient: evocă mai curând un imobil în construcţie rămas neterminat decât un sat, iar din punctul de vedere al dramaturgiei contrazice indicaţiile libretului, potrivit cărora acţiunea se petrece succesiv în faţa bisericii, într-un grajd cu un măgar, în apropierea unei vechi fântâni, în munţi şi în camera personajului feminin central, Katerina. Din acest motiv, urmărirea tramei este îngreunată. Dar, consideră muzicienii, partitura trece în felul acesta pe primul plan, impunându-se prin bogăţie şi prin forţa emoţională.
Critica a elogiat „Corul de voci reci” al „Teatrului Massimo”, ca şi Corul de copii care cântă înveşmântaţi în îngeri. Impresionantă a fost considerată prestaţia orchestrei teatrului, sub bagheta tânărului dirijor israelian Asher Fisch, care a amintit, notează un critic, de maestrul său, Daniel Barenboim.
Din distribuţia numeroasă au fost reţinute evoluţia tenorului Sergey Nayda, în Manolios, păstorul care se identifică cu Iisus, cea a sopranei Judith Howard, în Katerina, prostituata devenită Maria Magdalena, a basului Mark S. Doss, în rolul bogatului preot egoist, şi cea a bas-baritonului Luis-Ottavio Faria, care l-a încarnat pe pastorul refugiaţilor.
Istorie şi pasiune într-o operă contemporană
Decor filmic în premieră mondială Senso
Cu puţin timp înaintea acestei premiere, „Teatro Massimo” prezentase premiera absolută a unei noi opere, „Senso”, comandată compozitorului milanez Marco Tutino, ca ultimă parte a programului multianual dedicat celor 150 de ani de la unificarea Italiei, început în 2009, cu spectacolul „Bianco Rosso e Verdi”, care a obţinut prestigiosul premiu „Abbiati” al Asociaţiei Naţionale a Criticilor Muzicali, şi continuat, în 2010, cu „Nabucco”. Compozitorul şi libretistul Giuseppe Di Leva s-au inspirat din romanul omonim al lui Camillo Boito, scris în 1883 şi rămas celebru datorită transpunerii cinematografice semnate de Luchino Visconti, în 1954, cu Alida Valli şi Farley Granger. Acţiunea se petrece în primii ani ai Italiei unite. Conflictele istorice, politice şi sociale formează fundalul unei drame personale, a contesei Livia Serpieri, victimă a propriilor pasiuni, zbătându-se între dragoste şi vendeta, între dorinţa de a muri şi de a ucide.
Regia, decorul şi costumele sunt semnate de Hugo De Ana, care a creat un aparat scenic somptuos, în care citatele din filmul lui Visconti sunt vizibile. „În acest spectacol, a declarat el presei italiene, încerc o manieră simbolică, în care teatrul, opera, visul, realul şi irealul se întrepătrund continuu”. La pupitru, una dintre baghetele notabile ale zilelor noastre, Pinchas Steinberg. Dintre interpreţi s-au detaşat soprana Nicola Beller Carbone, tenorul Brandon Jovanovich.
