Într-o Europă în care ţările încearcă să iasă din criză, sunt ştiri care dovedesc că, în acele locuri, nimeni nu este mai presus de lege, ca să citez un articol din Constituţia României, iar justiţia îşi face datoria firească, ei nepunându-i nimeni piedici. Dintr-o atare perspectivă, dacă ne uităm pe fluxurile de ştiri din ultimele 48 de ore aflăm că: Iulia Timoşenko, fostul premier portocaliu al Ucrainei, este anchetată pentru abuz de putere şi plasată sub reşedinţă supravegheată; Ivo Sander, ex-prim-ministru al Croaţiei între 2003 şi 2009, a fost arestat în Austria şi urmează să fie extrădat în ţara sa, unde este acuzat de abuz de putere şi de corupţie; Hashim Thaci, premierul din Kosovo, este acuzat de Consiliul Europei că este un fel de „naş” al traficului de organe prelevate de la prizonierii sârbi; în fine, dar nu în ultimul rând, prim-ministrul Italiei, Silvio Berlusconi, este în centrul unei anchete ce urmează să stabilească dacă a cumpărat ori nu voturile unor deputaţi pentru a scăpa de moţiunea de cenzură de marţi.
Sigur, este vorba de ţări şi de acuzaţii relativ diferite, unele dintre ele au fost deja probate, aşa cum este cazul Croaţiei; în altele – Ucraina ori Italia -, anchetele sunt în curs, iar în ce-l priveşte pe Thaci acuzaţiile aparţin unei instituţii europene de notorietate – precum Consiliul Europei. În al doilea rând, trebuie reţinut că aceste cazuri nu sunt o joacă de-a justiţia, aşa cum se tot întâmplă pe meleaguri româneşti, iar separarea puterilor în stat chiar funcţionează normal şi eficient. Observaţia este cu atât mai importantă cu cât, în ce priveşte Ucraina şi Croaţia, sunt ţări al căror statut este relativ asemănător cu cel al Râmâniei: ele au scăpat recent de dictatura comunistă şi au fost obligate să-şi refacă din temelii toate structurile politice, juridice etc. Or, de felul în care s-a făcut această reformă şi se respectă instituţiile statului depind eficienţa şi viabilitatea acesteia. În al treilea rând, cazul Berlusconi dovedeşte rapiditatea cu care se mişcă autorităţile juridice, indiferent că este vorba de premier în exerciţiu sau un om simplu. Evident, aici cred că este vorba şi de o degradare generalizată a condiţiei omului politic de prim-plan; faptul că Berlusconi umple mai curând cronicile mondene decât pe cele politice este unul ce aparţine din plin sintagmei „aceşti bolnavi care ne guvernează”.
Dar să revin pe scurt la fiecare caz în parte. Iulia Timoşenko a venit la conducerea guvernului Ucrainei pe un val de speranţe create de aşa-zisa „revoluţie portocalie”, ce s-a bazat pe sloganuri generoase: eradicarea corupţiei şi angajarea ţării pe drumul Europei unite. Cu trecerea anilor s-a văzut că între vorbe şi fapte a fost o distanţă ca de la cer la pământ, iar Timoşenko este bănuită că, în perioada cât a fost premier, a folosit prost fondurile primite de Ucraina (aproape 213 milioane de euro) pentru a-şi vinde cotele sale de emisie de bioxid de carbon. Deşi încă n-a fost inculpată oficial, ea riscă între şapte şi zece ani de puşcărie. De altfel, în mai, parchetul ucrainean a mai deschis o anchetă împotriva ei, sub acuzaţia de tentativă de corupere a judecătorilor Curţii Supreme, după ce în 2003 a încercat să dea mită pentru a obţine eliberarea unor colaboratori apropiaţi. În ce-l priveşte, Ivo Sander a fost omul forte al Croaţiei între 2003 şi iulie 2009, când deţinea postul de premier, el fiind liderul partidului HDZ (Uniunea Democratică Croată, ce a condus ţara timp de 16 ani). Pe 9 decembrie a.c., cu câteva zile înainte să i se ridice imunitatea parlamentară întrucât este acuzat de abuz de putere, a fugit din ţară, împotriva lui fiind lansat un mandat internaţional de arestare. Ziarul croat „Vecernji List”, care a consacrat 30 de pagini acestei afaceri, amintea că, deja, doi dintre miniştrii săi au fost condamnaţi pentru corupţie. Un alt cotidian croat, „Jutarnji List”, scria că, după ieşirea de pe scena politică, Sander a devenit în popor imaginea unui fel de caracatiţe ce dirija multele tentacule ale orchestrei naţionale a corupţiei. În cazul kosovarului Hashim Thaci ne aflăm în faţa unor date dintr-un raport al Consiliului Europei, dezvăluite marţi de ziarul britanic „The Guardian”, potrivit cărora un grup de responsabili ai Armatei de Eliberare din Kosovo (UCK), numit „Grupul Drenica”, sunt „numiţi constant actori-cheie în rapoartele unor servicii de informaţii consacrate structurilor de tip mafiot ale criminalităţii organizate în Kosovo”. Autorul raportului de 27 de pagini, Dick Marty, a precizat că se bazează pe documente ale FBI şi ale altor servicii de informaţii. El arată că lideri ai UCK, mişcarea independentistă kosovară, foarte activă în anii ’90, s-au dedat la trafic de organe prelevate de la prizonierii sârbi între 1999 şi 2000. Raportul subliniază că Hashim Thaci a fost unul dintre şefii UCK şi menţionează răspunderea liderilor „Grupului de la Drenica” în „gestionarea reţelei ad-hoc de centre de detenţie ale UCK pe teritoriul albanez şi stabilirea destinului prizonierilor deţinuţi în aceste stabilimente, şi îndeosebi a numeroşilor civili răpiţi în Kosovo şi duşi dincolo de frontieră, în Albania.” „Numeroase indicii par să confirme că (…) ar fi fost prelevate organe de la prizonieri într-o clinică de pe teritoriul albanez, lângă Fushe-Kruje (20 km nord de Tirana), pentru a le transporta apoi în străinătate, în vederea transplantării lor”, afirmă Dick Marty. Potrivit raportorului, „această activitate criminală, care s-a dezvoltat profitând de haosul ce domnea în regiune graţie iniţiativei unor şefi ai miliţiilor UCK legaţi de crima organizată, a continuat, chiar dacă sub alte forme, până în zilele noastre”. Din păcate, a trebuit să treacă atâta vreme până când liderii occidentali să recunoască ceea ce presa internaţională scria la începutul anilor ’90: UCK este o grupare teroristă, legată prin toate firele de crima organizată! Ajunsă la putere cu sprijinul nemijlocit al unor state vestice, UCK a oficializat corupţia şi traficul de droguri, ca şi de fiinţe umane. În fine, am ajuns la Berlusconi, politicianul italian cel mai mediatizat după 1945, poate mai mult decât premierul Aldo Moro, răpit şi ucis de organizaţia teroristă Brigăzile Roşii. Numai că, în cazul lui Il Cavaliere, este vorba mai ales de cronica mondenă, aventurile sale cu tot felul de fetiţe, inclusiv din România, alimentând din plin paginile mass-media. De data asta, pe fir a intrat justiţia după ce, marţi, la o foarte încordată moţiune de cenzură, guvernul Berlusconi s-a salvat cu numai cinci voturi, unele aparţinând unor… femei. Două dintre ele sunt membre ale partidului Viitor şi Libertate pentru Italia (FLI), condus de Gianfranco Fini. Cele două n-au respectat consemnul partidului lor şi au votat pro-Berlusconi. Presa susţine că Il Cavaliere îşi datorează salvarea talentelor sale de negociator îndeosebi cu femeile, iar sumele vehiculate ar fi fost foarte mari. Cotidianul francez „Le Monde” scria că unui deputat i s-ar fi oferit 150.000 de euro ca să i se alăture. Până la urmă, Berlusconi s-a salvat graţie celor cinci voturi cumpărate de la opoziţie, scria „Swiss Info”. Ca urmare, Parchetul din Roma a deschis imediat o anchetă privind prezumtivele tentative de cumpărare parlamentară a opoziţiei de către Berlusconi. Ziarul italian „La Repubblica” reamintea că şi în 2008 el a cumpărat deputaţi din opoziţie, propunându-le un contract de consultanţă de 120.000 euro anual. În fine, Il Cavaliere mai dispunea de un atu mare: cele zece plecări din Guvern vacante trebuiau ocupate.
De ce am reunit aceste cazuri sub aceeaşi „pălărie”? Pentru că, eliminând ceea ce e strict specific şi numele proprii, parcă am scrie o cronică politică de pe malurile Dâmboviţei! Dar, din nefericire, nu şi cu aceleaşi efecte juridice.
