Președintele Dan a ratat Summitul Davos. Nu trebuie să rateze și Conferința de Securitate de la München

În urmă cu un an, o Românie debusolată, cu alegeri anulate și un nou sezon electoral în curs, urmărea surprinsă discursul vicepreședintelui J.D. Vance la Conferința de Securitate de la München. Spunea acesta că exemplul fără precedent de sistare a scrutinului prezidențial în România caracterizează o Europă în derivă democratică; practic, anunța noua politică europeană a administrației Trump, pe care o vedem astăzi ilustrată chiar și în Strategia de Securitate Națională a SUA. Între timp, s-a schimbat și climatul la București, iar Europa și Lumea Liberă au urmărit cu suspans și entuziasm cum partida democratică, liberală, adeptă a euroatlantismului, a câștigat categoric alegerile. Totuși, politica noastră externă nu a trecut printr-un moment similar de transformare, iar absența președintelui țării de la Forumul Economic Mondial la Davos e grăitoare.

A venit momentul, la un an de la discursul vicepreședintelui Vance, să ne articulăm și noi poziția în arena globală, iar scena Conferinței de la München ne oferă contextul ideal. Dacă eram avertizați în urmă cu un an că periclităm democrația liberală, azi o apărăm, ca „scut anti-hibrid” al Uniunii Europene. Astăzi stăm în prima linie a tăvălugului hibrid rusesc, alături de Republica Moldova, țară a cărei președintă ar vota „Da” în eventualitatea unui referendum pentru reunirea cu România. Suntem un stat important într-o regiune care dă tonalitatea geopoliticii globale. Lipsește o narațiune pentru ca proiecția de putere a României să se instituționalizeze în fața lumii, iar Conferința de Securitate de la München ne oferă infrastructura necesară în acest sens.

Discursul lui J.D. Vance (Conferința de Securitate de la München 2025) ca moment de cotitură în relația bilaterală

Discursul vicepreședintelui J.D. Vance de la cea mai importantă conferință anuală de securitate globală a reprezentat și prima oportunitate de a grefa strategia administrației Trump 2.0 față de Europa. Nu doar decidenții de la București, ci întreaga Uniune Europeană a paralizat atunci când discursul celui de-al doilea om în statul american a amintit România de 3 ori, iar China – considerată, potrivit strategiei de securitate națională a SUA din primul mandat Trump principalul competitor strategic al Washingtonului – doar de două ori. România a fost mustrată atunci de vicepreședintele Statelor Unite pe motiv că „a anulat pur și simplu rezultatele unor alegeri prezidențiale pe baza unor suspiciuni nefondate ale unei agenții de informații și a unei presiuni uriașe din partea vecinilor săi de pe continent”, o observație particulară care, putem afirma astăzi la aproape un an de la acel moment, prefața ceea ce avea să devină un război deschis între Washington și Bruxelles pe marginea aplicării Actului UE privind serviciile digitale (Digital Services Act). Un război deschis privind reglementarea mediului digital, care a început cu studiul de caz al alegerilor prezidențiale anulate de către CCR avea să devină atât de serios, încât a atras sancțiuni din partea Departamentului de Stat targetate asupra fostului comisar european francez Thierry Breton și a altor oficiali europeni implicați în conturarea reglementărilor DSA.

După cum am arătat și în acest articol-radiografie, România s-a aflat anul trecut în avangarda schimbării radicale de strategie a SUA față de Europa, începând cu acest discurs de pe scena de la München de la începutul anului și terminând cu țara noastră ca fiind primul beneficiar al procesului de redimensionare al trupelor americane din Europa ca urmare a deciziei intempestive a Pentagonului. Deși ne-a fost promisă o politică externă dinamică și cu personalitate de către cel aflat în epicentrul ecosistemului de politică externă și de securitate națională – Președintele României, dar și un nivel ridicat de ambiție setat prin noua strategie națională de securitate adoptată sub mandatul lui N. Dan (România – lider al Europei de Sud Est și cea mai influentă țară de pe flancul estic al NATO după Polonia), până la momentul prezent, pare că România nu poate să depășească tocmai acest statut pasiv de „studiu de caz” în interiorul comunității euro-atlantice. România este astăzi un beneficiar pasiv al procesului de redesenare al parteneriatului transatlantic, nu un antreprenor dispus să se asigure că această redesenare va ține cont de respectarea propriilor interese naționale. Dacă, la fel ca noi, Președintele României apreciază că o Românie influentă în lume este necesară astăzi, inclusiv pentru a oferi credibilitate procesului de reconciliere națională, atunci tranziția de la un beneficiar pasiv la statutul de jucător nu ar putea să se producă altundeva decât pe scena celei mai importante conferințe de securitate internaționale. Asta ar arăta nu doar că România are ce pune pe masă în privința conversațiilor transatlantice de mare miză, ci ar da și un semnal puternic că România încă este o țară care, într-o geopolitică a tranzacționalului și a forței brute, ideile (încă) contează.

De ce ar trebui Nicușor Dan să susțină un discurs la MSC și ce ar putea să susțină

Prezența Președintelui României, care este întâiul diplomat al țării în virtutea atribuțiilor constituționale, ar aduce plusvaloare țării noastre la o conferință precum cea de la München, unde, an de an, participă aproximativ 50-60  de șefi de stat din lume, zeci de miniștri de externe, jurnaliști și oameni de afaceri din întreaga lume.

Mai ales dacă ar fi portretizat drept un răspuns principial și european conturat în oglinda celui lui J.D. Vance din 2025, un discurs al Președintelui Nicusor Dan  ar fi cu sigurantă apreciat de organizatorii MSC, care ar găsi loc în program pentru o adresare de tip keynote. Discursul Președintelui ar putea fi structurat în jurul a trei teme mari:

1. Romania is back – România a demonstrat, depășind criza politică a anului 2025, că redresarea și rezilientă în fața războiului hibrid rusesc este posibilă. România ar putea împărtăși lecțiile sale și prezenta măsurile pe care elitele naționale le-au luat sau le vor implementa pentru a preveni un al doilea moment Georgescu – de pildă, prin crearea acelui departament de luptă împotriva dezinformării la Președinția României. Președintele ar putea sublinia și parteneriatul româno-moldovenesc în combaterea amenințărilor hibride care caută să submineze integritatea proceselor electorale și să erodeze încrederea cetățenilor în instituțiile statului, un parteneriat care a trecut teste succesive în alegerile de la Chișinău din ultimii doi ani. România, prin vocea șefului statului, ar trebui să profite de moment pentru a le reaminti liderilor euro-atlantici povața lui Ronald Reagan, singura strategie castigatoare in relația cu Moscova fiind aceea expusă de președintele republican  în 1977: „Here’s my strategy on the Cold War: we win, they lose”.
2. Romania is Euro-Atlantic – Preluând idei din Strategia Națională de Apărare a Țării a României adoptată recent, șeful statului ar putea reitera opțiunea Bucureștiului de a nu alege dintre Europa și America, de a menține arhitectura de apărare euro-atlantică drept un parteneriat echitabil și funcțional, chiar într-o perioadă de turbulențe. Ar fi o bună ocazie pentru a arată că în viziunea Bucurestiului autonomia strategică europeană este esențială, înțelegând autonomia strategică europeană ca fiind complementară eforturilor aliate la nivelul NATO prin creșterea forței europene și nu drept o decuplare bruscă față de Washington. Europa are nevoie de o cultură strategică proprie ca de aer, iar un impuls românesc în definirea acesteia este o bună oportunitate de afirmare. O Europă care își ia securitatea în propriile mâini capătă o greutate mult mai solidă în dialogul cu SUA.
3. Romania is open for business – Nu în ultimul rând, acest discurs ar putea semnala rolul geostrategic al țării noastre în reconstrucția Ucrainei și eforturile guvernului de la București de a face din România o țară în care se poate investi și în care autoritățile sunt partenere și nu adversare mediului de afaceri – care este, până la urma urmei, o condiție chintesențială a competitivității europene.

Diplomația forumurilor – De ce participarea României este un imperativ, nu o altă plimbare „teleleu”?

A spune că ordinea internațională liberală, bazată pe reguli, suferă mutații majore este un truism deja. În mod categoric, în prima linie a acestor mutații se regăsește multilateralismul ca platformă centrală a diplomației globale. Președintele Trump a retras SUA, la începutul anului, din peste 60 de organizații din sistemul ONU. Rețelele de socializare iau din ce în ce mai mult locul forurilor diplomatice structurate, iar negocierile frontale, prin mijloace mai degrabă informale, păstorite de către administrația americană, devin prioritare. În acest sens, orice forum care reunește liderii globali într-un exercițiu de reflecție este o oportunitate de neratat pentru politica noastră externă.

Nu „umblăm teleleu” dacă ajungem acolo unde trebuie să ajungem: în circuite în care se setează parteneriate ce pot aduce prosperitate românilor, în care putem influența norme și teme internaționale care să ne pună interesele în prim-plan, în care facem cunoștință lumii cu o Românie atractivă și energică. Dimpotrivă, ar trebui să căutăm să avem delegații ample la orice forum internațional, fie de primă talie, fie în platforme specializate sau formate minilaterale ori regionale precum Inițiativa Central-Europeană sau Inițiativa celor Trei Mări.

De la președinte și oficiali din instituții cât mai vaste până la parlamentari, oameni de business, lideri din societatea civilă și mediul academic, ar trebui să căutăm să facem un „mainstreaming” de români în acele contexte. Să ne uităm la Moldova, până în 2020 izolată internațional, cel puțin în relațiile cu Vestul, gazdă, trei ani mai târziu, a reuniunii Comunității Politice Europene. În acești ani, saltul de ambiție al Moldovei de la o țară periferică, „tampon” între Vest și Est, către statutul de cap de agendă în Europa pe teme precum războiul hibrid și „vedetă” a extinderii UE, demonstrează că românii de pretutindeni pot să își rescrie traiectoria.

Concluzie – Ambiție strategică, asertivitate selectivă și diplomație ideațională în politica externă a României

Am asistat, de la distanță, la lansarea unei noi piețe de idei la Davos. Această piață de idei caută să suplinească nevoia de sens, de vocație într-o lume care și-a pierdut clasica busolă de orientare. România nu s-a aflat în prim-planul conversației; timpul, însă, nu este pierdut. Un discurs care a făcut înconjurul lumii, dincolo de intervențiile notabile ale președintei von der Leyen, președintelui Macron și premierului belgian de Wever, este cel al prim-ministrului canadian Carney. El l-a invocat, printre altele, pe Václav Havel ca inspirație, creând o punte între mesajul proletar pe care muncitorii îl agățau de clădiri, din obligație, și stindardul pe care și noi ne încăpățânăm să îl ținem agățați de politica noastră externă. România este un studiu de caz ilustrativ: pare, din reacțiile oficialilor noștri, că refuzăm să acceptăm mutațiile ordinii internaționale, dar această negație știm bine că nu ne va recalibra busola în niciun fel.

Nu e târziu ca România să adere la avangarda statelor care, în numele democrației liberale, își remodelează politicile și inspiră Lumea Liberă să procedeze la fel. Finlanda, prin președintele Stubb, ne vorbește despre un realism bazat pe valori; premierul canadian Carney nuanțează și vorbește despre o politică externă „principială, dar pragmatică”. Invocă acesta, în discursul său fanion, că ambiția strategică de a remodela parteneriatele și conceptele care le conduc este singurul motor de reziliență și, eventual, de câștig în noua ordine mondială. Întrebarea este: ne înscriem și noi în această avangardă? Motivele pentru care răspunsul ar trebui să fie „Da” le invocăm în acest articol. Iar dacă răspunsul este pozitiv, ce opțiuni avem la dispoziție?

Am explorat potențiale opțiuni în intervențiile noastre publice anterioare. În cazul relației transatlantice am propus „asertivitatea selectivă” drept model de gestiune: o adeziune la cauza europeană, menținând, în parteneriatul strategic cu SUA, convergențe pe compatibilitățile noastre și poziții diferențiate pe valorile care ne separă. În contextul noii piețe a ideilor am propus o „diplomație ideațională” pentru România: o Românie care are curaj să se pronunțe în regiune, în Europa și în lume prin idei curajoase și prin proiecții inovatoare. Credem că forurile internaționale și conferințe precum MSC sunt cele mai bune prilejuri pentru a prezenta lumii cum o vedem noi și, mai ales, de ce viziunea noastră este importantă și merită auzită. România ar trebui să-și completeze instrumentarul diplomatic folosind aceste platforme, chiar dacă fondul politicii noastre externe rămâne același, ancorat în triada strategică UE-NATO-Parteneriatul strategic cu SUA.

De aceea, subliniem că timpul nu e pierdut: Conferința de Securitate de la München din februarie este o oportunitate excelentă ca Președintele Dan să arate lumii că România este asertivă, gândește strategic și are idei care pot eleva discuția, nu să o polarizeze. Și, chiar la fel de important, este și o ocazie bună ca președintele să le spună românilor (inclusiv celor care au votat cu opțiunea suveranistă cu speranța că România va deveni mai vizibilă, însă printr-o „balansare” între marile puteri) că suntem pe hartă, nu la periferie, ci în centrul ei, fideli valorilor democratice și antreprenori ai acestora. Unii contestă potențialul șefului statului român de a susține un astfel de discurs; după prestația sa la Focșani, însă, moment în care a lansat un apel mobilizator și coerent la unitate și responsabilitate în fața unui public care protesta vehement și perturba inclusiv intonarea imnului național, credem că acesta a demonstrat că se poate ridica la înălțimea momentului în momente cheie.

Răzvan Foncea este cercetător în politici publice la Edge Institute, think tank dedicat transformării digitale a României și absolvent al Institutului de Studii Politice (Sciences Po) din Paris în domeniul afacerilor europene. Anterior, Răzvan a ocupat poziția de Delegat de Tineret al României la ONU și a acumulat experiență profesională în Parlamentul României, în calitate de consultant în politici sociale și afaceri europene, precum și la UNESCO. Preocupările sale vizează cu precădere diplomația publică a României și Republicii Moldova, geopolitica est-europeană și politica de extindere a UE.

Antonia-Laura Pup este studentă Fulbright la Georgetown University în Washington DC, unde lucrează ca asistent universitar. A urmat un program de masterat în securitate internațională la Sciences Po Paris, ca bursier al Guvernului român și al Ministerului de afaceri externe francez. Anterior, a fost consilier parlamentar pentru președintele Comisiei pentru apărare din Camera Deputaților și Congressional Fellow la Comisia specială pentru competiția dintre SUA și Partidul Comunist Chinez în Camera Reprezentanților, Statele Unite.