În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

Evreul, „jidovul rătăcitor”, a pribegit deja odată cu izgonirea din Rai, a avut parte de popasuri mai scurte sau mai lungi, până ce a trebuit să-şi reia iar şi iar pribegia, lăsând peste tot în urmă leşuri, bunuri, dar şi elan creator. Când n-a plecat la timp, de multe ori a plătit cu viaţa. Până ce n-a plecat, omul problemă a încercat fie să se asimileze, fie să se acomodeze, în mod frecvent să se izoleze în mijlocul celorlalţi. De cele mai multe ori nu i-a reuşit nici una, nici alta în mod satisfăcător. Acest lucru nu trebuie să ne mire: revendicându-se din mitul „poporului ales”, evreii nu numai că se abţin de a face prozeliţi, convertirea fiind un veşnic subiect de dispută religioasă între ortodocşi şi neologi, dar îşi apără fiinţa naţională atât de ameninţată – în lungile perioade lipsindu-le o ţară a lor -, neacceptând decât o colaborare, dar nu şi primiri ale altora în interiorul crezului lor. Cele mai cunoscute sunt întâlnirile cu creştinismul şi cu islamul, cu Isus şi cu Mahomed. Dacă „noii evrei”, creştinii, nu au fost acceptaţi în crezul iudaic, nici Mahomed n-a izbutit la Medina o asimilare a noii sale religii cu cea evreiască. (De altfel, cum bine se ştie, şi Isus şi Mahomed au fost greu încercaţi şi de alte popoare, doar că acolo refuzul a venit mai ales din motive politice şi nu atât doctrinare.) „Jidovul rătăcitor” şi-a urmat destinul mereu singur între cei mulţi, printr-o relativă adaptare, mult mai puţin prin asimilare. Încercările de asimilare – atâtea câte au fost – s-au dovedit iluzorii.

Dar, în primul rând, trebuie specificat „cine este evreu”, subiect până şi acesta controversat. „Cine sunt, ce sunt evreii? Să fii evreu astăzi înseamnă oare să aparţii unei credinţe, unei culturi sau unei naţiuni? Este cineva evreu aşa cum altcineva este protestant sau catolic, ori cum este celt sau latin, suedez sau turc?” sunt întrebările de pe ultima copertă a ediţiei româneşti a cărţii lui Josy Eisenberg¹. Iar autorul se întreabă în interiorul volumului: „Iudaismul: o lege, o morală, o nenorocire sau o categorie?”².

Percepţia asupra evreilor este extrem de diferită în funcţie de locul şi momentul istoric. Ba, mai mult, chiar şi de momentul declaraţiilor făcute de unul şi acelaşi individ. Să luăm doar exemplul generalului Ludendorff, care, în „nebunia sa exemplară” (după cum îl etichetează Léon Poliakov), deputat în Reichstag între 1924 şi 1928, dar în 1931, este totodată şi autorul unei broşuri intitulată „Hitler i-a trădat pe Germani spre profitul papei de la Roma”. Ludendorff găseşte numeroase semne ezoterice în mediul evreiesc. Într-o scrisoare către Paul Bernhard din 1920, scrie: „Prin noţiunea hotărâtoare de genii istorice, eu nu înţeleg un număr oarecare de oameni eminenţi, ci doar încarnările umane care au influenţat mersul istoriei pentru secole sau milenii. Se pot număra o duzină printre care nu fac parte câţiva dintre cei mai importanţi oameni, dar printre care trebuie aşezaţi alţi câţiva de care conştiinţa contemporană nu ţine întotdeauna cont, ca Lao Tse, Confucius, Mahomed. La această scurtă înşiruire, iudaismul a contribuit cu personajul, cu siguranţă istoric Moise, apoi prin Hristos, Paul, Spinoza şi, la o distanţă considerabilă Marx. Nici un alt popor nu oferă o serie de acest gen…” „Nici un alt popor nu oferă o serie de acest gen”, iată o afirmaţie neaşteptată de la un viitor deputat al partidului nazist! Iar Poliakov comentează, la rândul său: „Dacă, însă, ca ipoteză, convenim să considerăm influenţa exercitată de Moise sau Karl Marx (sau de Isus sau de Einstein) drept nefastă, delirul lui Ludendorff, care <observase corect> că Biblia, scrisă de şi pentru evrei, rămânea cartea cheie a istoriei occidentale, sau că masoneria declara că vrea în modul ideal să reconstruiască templul lui Solomon, nu atinge el oare o valoare euristică? Într-adevăr, coincidentia oppositorum ilustrează cum, în afara oricăror luări de poziţie în legătură cu poporul evreu, primară este fascinaţia cu puterea invizibilă sau nemurirea care i se acordă, secundar este semnul valorii adoptate: la care putem adăuga că evreii, ca orice grup uman, sunt înclinaţi să se aprecieze pozitiv (identificarea pozitivă), în vreme ce, în afara grupului, identificarea este uşor negativă; nuanţele şi combinaţiile de orice fel sunt extrem de variate şi complexe. În cazul figurilor importante, occidentale, mai ales, excepţiile sunt aproape la fel de numeroase ca regula. Drept mărturie, denigratorii iudaismului, Marx sau Spinoza şi admiratorii săi, J.J.Rousseau şi Nietzche”.³

Dacă „după legile halahice⁴, evreul se defineşte ca orice persoană născută dintr-o mamă evreică sau orice persoană convertită la iudaism conform condiţiilor specificate de Halaha”, iudaismul reformat este mai permisiv. De unde se nasc alte nesfârşite dispute. Mai mult, în diaspora, problema este privită şi mai liber: Sartre, de pildă, a „sugerat că este evreu oricine este considerat evreu de neevrei”⁵. Această perspectivă este frumoasă, dar, în acelaşi timp extrem de periculoasă: pe de o parte, au fost persecutate şi chiar ucise numeroase persoane nenăscute din mame evreice, doar pentru că alţii le-au asimilat evreilor – de pildă, fiindcă tatăl era evreu -, pe de altă parte, apartenenţa la un neam nu este reală dacă provine doar dintr-o declaraţie. De aceea, vorbind de convertire, într-o primă fază, uneori necesitând mult timp, candidatul este descurajat de cei printre care vrea să vină, atitudine păstrată până ce nu se dovedeşte că trecerea la iudaism reprezintă o „dorinţă curată” şi nu un prilej de înavuţire sau de obţinere a oricărui alt avantaj. În acest sens, cei ce voiau să se convertească la iudaism în ţarcul fostelor ţări ale blocului sovietic erau suspicionaţi – de multe ori pe bună dreptate – că nu doresc să facă acest pas decât pentru a putea ieşi din lagărul aşa-zis comunist, după care să se stabilească oriunde în lumea liberă.

Această carte este despre evreul om problemă plecat şi despre evreul om problemă rămas, despre evreul rătăcitor.

Ţipor⁶

Deşi nu accept că ar exista naţiuni predestinate spre fericire şi altele spre suferinţă, cred că sălăşuieşte un dat în fiecare dintre noi, un dat care vine din străfundurile zestrei noastre genetice. Când, în urmă cu aproape 20 de ani⁷, am început să scriu ciclul CEI O SUTĂ, o succesiune de 100 de mici romane povestind din tată în fiu istoria a o sută de generaţii de la căderea Babilonului şi până azi, am introdus în istoria destinelor succesive ale unor perşi, greci, romani, daci, gali etc., un singur personaj drept liant: un evreu. Pentru că mai toţi eroii acestui şir poartă nume atestate sau zămislite, a trebuit să-l numesc într-un fel şi pe acel evreu şi i-am spus “Ţipor”. Nu ştiu de unde mi-a venit rezonanţa acelei vocabule şi am fost cu atât mai uimit când am aflat că Ţipor are un sens în ivrit, că înseamnă “Pasăre”. Nu sunt capabil să-mi explic altfel această revelaţie decât prin aceea că undeva, în adâncul fiinţei mele, urmare a atâtor generaţii de evrei, se păstrează o sumă de gânduri, cutume, abilităţi, speranţe şi cunoştinţe pe care nimeni şi nimic nu le poate îndepărta.

Nici dacă aş fi fost conştient de sensul ebraic al cuvântului “Ţipor”, n-aş fi putut găsi un nume mai potrivit pentru rolul evreului în devenirea umană: păsări care vin de cine ştie unde, dispar cine ştie unde, sunt ucise în aceeaşi măsură de vânătorii cu permis, ca şi de braconieri, însă pot fi văzute în fiecare an revenind în stoluri la fel de organizate spre a aduce speranţa legată de primăvară.

M-am întrebat, de multe ori, de ce o naţiune, care a dat atâta lumină şi putere omenirii, este cea care moşteneşte, din generaţie în generaţie, o rezistenţă atât de mare din partea multora dintre ceilalţi semeni ai speciei umane. Şi, mi-am răspuns: numeroase popoare de care ştim şi numeroase popoare de care nu ştim au apărut, au avut perioadele lor de înflorire şi au dispărut; unele au fost cucerite şi au pierit, multe s-au amestecat cu alte neamuri, nu puţine şi-au sleit pe nesimţite puterea, fiind asimilate cu totul; există în cărţile de învăţătură mari imperii despre care nu se mai ştie decât din relicve arheologice ori din miturile cântate de rapsozi; Ţipor şi neamul său, neamul nostru, n-a putut fi nici distrus prin repetate cuceriri, inchiziţie, deportări, pogromuri şi camere de gazare, nici asimilat şi nici măcar nu şi-a pierdut forţa, odată cu nenorocirile care nu l-au uitat niciodată.

În fiecare primăvară şi în fiecare toamnă, când văd stolurile de păsări survolând întinderile nesfârşite, îmi aduc aminte de Ţipor, sufăr pentru zburătoarele care nu vor ajunge la destinaţie, dar ştiu că, oricâţi vânători le-ar lua în cătare, stolurile vor veni şi la anul, şi peste o sută de ani, şi mult după ce ucigaşii de ieri şi de azi nu vor mai fi fost de mult.”

(În paranteză fie spus, ciclul amintit, CEI O SUTĂ, pe care l-am terminat câţiva ani mai târziu, a fost numit de mai mulţi comentatori un „roman evreiesc”, „o saga evreiască”, deşi Ţipor nu este decât, aşa cum am spus, un liant, o constantă a trecerii Celor O Sută, la fel cum este evreul, omul problemă, un liant, o constantă a istoriei. Cine chiar citeşte cărţile, va vedea că nu, sigur nu este vorba despre o saga evreiască, dar prin această catalogare, cititorului neevreu i se atrage atenţia – desigur în subsidiar – că are în faţă peste cinci mii de pagini ce nu-l privesc. Nu ştiu dacă aceasta este intenţia, însă reprezintă o concluzie tipică pentru veşnica mea suspiciune, veşnica suspiciune a omului problemă. O suspiciune de prea multe ori confirmată de fapte.)

Despre antisemitismul de azi, este pertinentă analiza lui Andrei Marga: „Recrudescenţa atacurilor la adresa evreilor la Paris şi Copenhaga, în 2015, efortul unor cercuri de a modifica deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial, frazările pline de subînţelesuri dau dreptate, din nefericire, celor care susţin că Europa nu s-a despărţit de trecut. Chiar din locuri unde evreii au plecat demult, se arată cu degetul. În loc să se elibereze istoria epocii contemporane şi să se lămurească lucrurile, se perorează şi se aruncă vina pe alţii. Evreii sunt ţapi ispăşitori la îndemână (recent un cotidian de la noi prezenta Răscoala din 1907 ca acţiune antievreiască!), iar antisemitismul este o rută facilă. Să observăm din capul locului că pentru combaterea antisemitismului nu ajung reglementările de drept, chiar dacă ele trebuie să fie eficace. Iar prin invocarea istoriei, chestiunea doar se deplasează. Nu dă rezultate nici evocarea relaţiilor amicale („Ştii, am prieteni evrei!”), căci mulţi antisemiţi sunt amabili, şi nici confundarea antisemiţilor cu imbecilii, căci nu o dată ei au spoiala educaţiei. Dar să ne lămurim mai întâi asupra antisemitismului de astăzi. Nu dezacordul cu puncte de vedere, opere, acţiuni, este antisemitism, ci atacarea acestora pentru faptul că autorii sunt evrei. Nietzsche, de pildă, nu era antisemit, chiar dacă a criticat asumpţia primordialităţii moralei, comună iudaismului şi creştinismului, după ce a susţinut că nicio literatură nu prezintă personaje de mărimea celor din Vechiul Testament. Cel care a lansat termenul, jurnalistul Wilhelm Marr (1879), echivala antisemitismul cu o ură <neconfesională>, etnică. Trece în antisemitism acela care vede în tot ceea ce gândesc şi fac evreii nu ceea ce fac oamenii, ci doar faptul că autorii sunt evrei. Antisemitismul este discriminare pe considerentul că cineva este de origine evreiască”⁸

1. „Nu ştiu dacă M. Sebastian era conştient, la data scrierii cărţii sale, la riscurile la care se expune publicând un <roman evreiesc>. Sau dacă era, n-a calculat bine posibilele consecinţe”, scrie Remus Valeriu Giorgioni în „Prefaţa autorului” la volumul său Cartea lapidată, Mihail Sebastian şi problema evreiască⁹ şi se întreabă şi asupra urmărilor la care el însuşi, „filoevreu declarat”, trebuie să se aştepte. Dar eu, care nu sunt un „filoevreu declarat”, nici Mihail Sebastian, ci chiar asimilabil unui Iosif Mendel Hechter, adică „evreu declarat”, eu la ce urmări trebuie să mă aştept pentru acest volum? În ultima vreme, cărţile mele sunt primite cu o respectuoasă tăcere. Aceasta, mă întreb, va fi varianta cea mai favorabilă şi în legătură cu însemnările de faţă?

În primul rând, revenind la Mihail Sebastian, simt nevoia să spun de la început că „povestea” nu ţine doar de două mii de ani. Nici vorbă! Atunci când Dumnezeu, Unicul, i-a izgonit pe Adam şi Eva din Rai, pedepsindu-i cu povara timpului oamenilor – timpul opus nemărginirii celeste –, deja atunci a început bejenia. Nu cu exodul din Egipt a debutat goana, ci deja atunci când Cain s-a stabilit în „Ţara Nod, adică Fugă, la răsărit de Eden”¹⁰, atunci a început lunga peregrinare a urmaşilor lui Noe, a urmaşilor lui Sem, fiul lui Noe, strămoşii poporului evreu; atunci au început parcă nesfârşitele peregrinări ale evreilor, slalomul printre ameninţările directe şi indirecte, reale şi închipuite. Nu de două mii de ani, ci încă şi mai înainte, când Dumnezeu, Unicul, a făcut legământul cu Avram şi l-a consacrat drept Avraam, „căci te fac tatăl multor neamuri”: Avraam „nu a fost un băştinaş, ci un străin şi un venetic¹¹”. Şi lucrurile nu s-au schimbat nici sub fiul său, Isaac, şi nici sub nepotul său, Iacob. Şi nici mai târziu, şi niciodată. Deja de atunci a început fuga. Atunci doar a început…

Nu cu exodul din Egipt a debutat goana! Şi nici măcar cu repetata izgonire din Ţara Sfântă, din Spania şi de pretutindeni, de pretutindeni unde evreii nu au fost consideraţi cetăţeni! Când aveau noroc, mereu îi acompania întrebarea: „A rămâne sau a pleca?” şi „Unde a rămâne şi unde a pleca?” Dar e adevărat că de multe, de prea multe ori, norocul acela i-a părăsit şi n-au mai apucat nici măcar să aleagă.

Şi nici după ce şi-au recâştigat o ţară, întrebarea a persistat: „Să rămân sau să plec?” şi „Unde să rămân şi unde să plec?”

Nu, nici cu exodul din Egipt n-a debutat goana! Eu, om problemă, la ce trebuie să mă mai aştept?