Profesorul universitar – doar o amintire?

Sunt roluri sociale cu mare impact, de a căror ocupare depinde înfățișarea unei societăți. Profesorul universitar este unul dintre acestea, dar desemnarea de profesori în universități a ajuns, în ultimii ani, la abuzuri greu de imaginat.

Unul, cu doctorat pe un subiect marginal și concluzii ușor de contestat, a fost numit profesor universitar căci era demnitar. Altul nu are vreo competență în domeniu, o rudă apropiată îi pregătește lucrările și este numit profesor căci facultatea atrage studenți. Altul este bine înfipt în relații locale și este numit profesor, deși a plagiat, iar pregătirea lui este oarecare. Un altul devine profesor universitar pentru că a întrunit un punctaj, deși a publicat adăugându-și numele la șirul de autori ai unor lucrări ce nu rezolvă nimic. Altul s-a mișcat în medii obscure, apoi și-a atacat colegii că ar avea contiguități cu acestea, iar decidenții, intimidați, l-au făcut profesor. Alții mânuiesc conceptele precum pietrele, dar prind o funcție și devin profesori. Alții nu părăsesc fițuicile nici la lecții pentru a spune ceva de la ei, dar se gonflează în fața naivilor. Două universități de prim plan nici nu mai pretind publicații în dosarul profesorilor, ci se mulțumesc cu coperți de volume viitoare, însoțite de ISBN. Asemenea exemple nu sunt isolate. Orice cunoscător onest al domeniului poate adăuga altele.

Dar, ca și în cazul altor roluri cu impact larg în societate – demnitari, judecători, formatori de opinie etc. – se cuvin apărate exigențe mai ridicate, dacă se vrea o societate în care oamenii să considere că merită să trăiască. Întrebarea concretă, așadar, este: așa arată profesorii universitari ?

Printre vulnerabilitățile ce devin tot mai vizibile în jur, prea puțini mai văd ce se petrece aici. Rămîne, însă, o rațiune etică, dacă nu patriotică (cuvântul fiind ieșit din uz tocmai la cei care ar trebui să răspundă) să punem întrebarea. Pe de altă parte, punem întrebarea și dintr-o rațiune generală: se poate minți un timp, se pot minți mulți oameni, dar nu se pot minți toți oamenii, tot timpul.

Mai sunt și alte rațiuni să ne întrebăm ce înseamnă să fii profesor universitar. De pildă, starea civilizației și a culturii din orice țară depinde, în bună măsură, de deținătorii acestor titluri. Mai precis, nivelul industriei, starea siguranței clădirilor, a transporturilor, înfățișarea orașelor și a satelor, calitatea administrației, funcționarea instituțiilor și a orice, depind, direct și indirect, de calibrul celor care îi pregătesc pe cei care obțin diplome și trec drept specialiști. Dependența aceasta face să te poți trezi, ca țară, cu o industrie comprimată, cu rețele de transport în pragul colapsului, cu instituții ce funcționează anevoie și cu o cultură dezorientată, în vreme ce proliferează exigențe joase, iar autocaracterizările sunt de la “foarte bine” în sus. Nu profesorii universitari iau deciziile în stat și societate, dar în nici o țară din lume ei nu sunt scutiți de răspundere, căci decidenții depind la un moment dat, adică cel puțin în formare, de anvergura profesorilor lor.

Așadar, cine sunt profesorii universitari? Nu vreau, desigur, să vorbesc doar despre nereușite. Sunt și la noi persoane care pe merit au devenit profesori universitari. Numai că – văzând mulțimea plagiatelor, a numirilor fără temei, a trucurilor “legale” și extensiunea corupției – se poate spune că profesura universitară a fost compromisă durabil în anii din urmă. De aceea, pentru normalizare, va trebui o reconstrucție. Ea nu poate începe, însă, altfel decât aruncând o privire în ceea ce este.

Faptele ne obligă să observăm că, din nou, România a acumulat în universități neajunsuri majore.

Este vorba de scăderea nivelului pregătirii, atestată direct sau prin implicații, de pildă, de dezindustrializarea țării, neputința elaborării de proiecte (profilarea economiei în era globalizării, modernizarea infrastructurii, reforma instituțională, etc.) și de măsuri de dezvoltare. Pierderile și neputințele sunt și indicii a ceea ce se petrece în universități. Pe de altă parte, sunt specializări universitare în care profesorii sunt acum mai mulți decât oricând în istorie. Sunt și performanțe pe măsură? Ar șoca întâlnirea cu realitatea!

Este vorba apoi de confuzia de valori din universități, scoasă la iveală de împrejurarea că numeroase desemnări în posturi au driblat criteriile profesionale, că mulți au devenit profesori fără operă sau cu scrieri făcute de alții ori în colectiv, că se practică dezinvolt cleptocrația. Așa cum pe zi ce trece iese la iveală caracatița corupției din administrație, tot astfel se va dezvălui ce s-a petrecut în universități. Acestea nu aveau cum să fie oaze.

Stăruie, din capul locului, o confuzie chiar în legislație. Aceasta combină înțelegerea universității ba ca o asociație civică, ba ca o unitate comercială, ba ca o întreprindere, într-un sincretism lipsit de cultură, ocolindu-se conceperea ei ca un fel de corporație subordonată obținerii de performanțe prin practicarea unor valori, precum profesionalismul la vârf și transparența.

Este vorba, mai departe, de împrejurarea că participarea la competițiile internaționale este mai mult statistică: prea puține inițiative intelectuale competitive vin din țară (mulți coparticipă la scrieri în afara țării oferind de fapt datele de teren sau laborator), cooperările externe se cam reduc la turism, singura instituție internațională care a avut sediul în România (CEPES -UNESCO) a fost retrasă, nici un rector actual nu este ales în conducerea vreunei organizații internaționale cu greutate, nici unul nu a propus ceva. Iar lista poate continua.

Este vorba, apoi, de vasta emigrare a tinerilor după liceu, pentru studii performante. Putem bănui, cu multe motive, că tot mai mulți preferă alte universități decât cele autohtone, pe care le percep în pierdere de valoare.

În sfârșit, este vorba de eșecurile eforturilor de asanare din universități în ultimii ani. Simpla examinare a listei celor care s-au folosit de confuzia din legislația actuală pentru a prinde profesuri și funcții academice este elocventă. Altădată, șefii de promoție însemnau ceva, iar universitarii se recrutau dintre vârfurile generațiilor. Astăzi, sunt facultăți întregi în care nici unul dintre profesori nu a fost vârf al promoției sale. Nu cumva este ceva îngrijorător?

Să ne amintim genelogia structurii universitare actuale din România. După politizarea fățișă din deceniile postbelice, aceasta a cunoscut un început de normalizare imediat după 1989, când s-a propus reluarea tradiției sănătoase a profesurilor interbelice. A survenit însă curînd masificarea învățământului superior, care a multiplicat posturile, inclusiv profesurile universitare, pe un fond cu prea puține personalități calificate la nivelul respectiv. Respectarea criteriilor a depins, în condiții de autonomie instituțională, de evaluările făcute de profesori existenți: unii au mai apărat criterii serioase, alții, crezând că societatea liberă este compatibilă cu orice, au făcut compromisuri. Relaxarea exigenței s-a mărit când cei numiți ca urmare a compromisurilor au decis, la rândul lor, alte numiri. Pe nesimțite, a dispărut până și conștiința a ceea ce trebuie să fie un profesor universitar, acesta fiind echivalat astăzi cu cel care a reușit, indiferent cum, să obțină desemnarea. Tot mai mult, profesorul universitar este confundat cu unul care are în fața numelui „prof. dr.”, este tratat cu deferență, chiar dacă rămâne un funcționar mărunt ce debitează banalități.

Mai multe consecințe pare să fi avut, însă, preluarea, prin legea educației din 2011, a tehnologiei de evaluare inițiată în anii nouăzeci și aplicată de o seamă de țări în cadrul competiției pe scena globală. Nu s-a observat că acei indicatori cantitativi de evaluare universitară sunt adecvați în sisteme cu mulți candidați la posturi – Anglia, SUA, China și altele – și că acolo unde este de obicei un singur candidat, iar ocuparea postului este considerată „promovare”, indicatorii pot fi dezastruoși în urmări. Cum și sunt. Tot felul de persoane fără cultura domeniului, fără contribuții delimitabile, piloși cu nemiluita au ocupat recent posturi, inclusiv posturi de profesor. Reluarea tacită a metehnelor de a ocupa posturi de profesor pentru securizare față de nesiguranțele vieții din parlament, guvern, alte instituții, a întărit declinul. Iar penuria de candidați la posturi i-a pus capacul. În pofida campaniilor, aproape nici un tânăr calificat complet în străinătate nu a revenit în universitățile autohtone, precum în Turcia, Grecia sau alte țări, în care prima opțiune a celui care studiază „în afară” este revenirea acasă.

Peste toate rămâne, însă, atrăgătoare imaginea profesorului universitar pe care universitatea antebelică l-a consacrat și în România. Atunci, și Nicolae Iorga, și Sextil Pușcariu și Virgil Bărbat și Constantin Rădulescu-Motru și P. P. Negulescu, ca să amintesc doar câțiva, au intervenit public în problemă. Așa cum în economie nu se obțin performanțe fără întreprinzători ce-și cunosc profund întreprinderea, care sunt încredințați că inițiativa lor este protejată de legi, la fel, în universități, nu se poate funcționa cu randament fără profesori cu o valoare probată, consolidați în rolul lor.

Pentru toți – inclusiv pentru cei de astăzi – reperul de concepere a profesorului universitar a rămas în documentele de fondare a universității din Berlin (1810). Aceasta a fost precedată de o amplă discuție a personalităților germane din științe, drept, medicină, filosofie, din care Humboldt a articulat un proiect de organizare coerent. Intervențiile (vezi mai recent Gelegentliche Gedanken über Universitäten, Reclam, Leipzig, 1990) se citesc și astăzi cu profit.

Profesorul universitar întruchipa universitatea socotită „culme a culturii morale a unei națiuni (Gipfel der moralischer Kultur einer Nation)”(p. 273). Universitatea era o instituție destinată cunoașterii, cum spun versurile lui Clemens Brentano, gravate pe poarta de intrare: „deplinătății, cuprinderii, unității, universalității înțelepciunii savante, libertății cunoștinței îi aparține această instituție regală! Astfel vă deslușesc vouă cuvintele aurite: universitas literariae”. Universitatea se raporta la nevoile societății (p.281), iar numirea profesorului (Ordinarius) era rezervată, pentru a preveni subiectivismele, nu altcuiva decât autorității statului (p.272). Profesorul este, cum spunea Fichte, „formator și cercetător (Erzieher und Forscher)”; el este dascăl și conștiință critică în societate și operează în spațiul fără limite al culturii și în numele ei. El caută în mod dezinteresat adevărul (Wissenschaft als solche zu suchen) și-și datorează creditul de care se bucură operei și concepției proprii. Profesorul dispune de pregătirea care îl face capabil să răspundă la întrebările necurmate ale studenților și să intervină cu abordări competente în societate. El este înalt funcționar de stat (Beamte), dar unul autonom, și mai ales instanță profesională și civică în societate, alături de alte asemenea instanțe. Universitatea își poate satisface misiunea numai cu profesori deveniți referințe în literatura națională și internațională, care sunt personalități inovative, responsabile de performanța lor.

Știm prea bine că această concepere a profesorului universitar a întâlnit numeroase „praguri”, din 1810 până la noi, care i-au creat dificultăți. La unele a rezistat, la altele nu.

Bunăoară, masificarea învățământului superior a multiplicat profesurile și a micșorat exigența la angajare. Diversificarea universităților – cu trecerea ingineriei, apoi a științelor economice, mai târziu a agronomiilor, recent a comunicării și relațiilor publice în universități – a antrenat accentuarea caracterului utilitar al profesurii universitare, uneori, însă, în detrimentul pregătirii teoretice. Pierderea autonomiei universitare în favoarea raportărilor periodice (accountability, cum se spune) a redus răspunderea profesorului la satisfacerea de parametri cantitativi și i-a atenuat profilul. Scăderea ponderii finanțării din resurse publice a sporit dependența de găsirea de sponsori care pun condiții. Opririle angajărilor pe posturi – precum cea creată la noi de Elena Ceaușescu, în anii optzeci, și cea creată de Băsescu-Boc, în anii două mii – au împiedicat vârfuri ale unor generații să devină la timp profesori universitari și au favorizat, prin implicație, ocuparea apoi la grămadă a posturilor de către neaveniți. Pe bună dreptate, și în societatea noastră este nemulțumire față de profesuri, reproșându-li-se lipsa de consecințe, mulți dintre cei care se exprimă având în minte, fie și vag, idealul de profesor al universității humboldtiene.

Nu am fi realiști dacă nu am recunoaște că și pe plan internațional s-au înregistrat schimbări ale profesurii universitare. Acestea se discută cu ascuțime în SUA, Germania, Marea Britanie. Austria.

De pildă, odată cu guvernarea lui Margaret Thatcher, s-a abolit „contractul permanent al profesurii (the tenure)” și s-a introdus „evaluarea externă” a corpului didactic, pentru a mări dinamica în universități. În SUA, s-au aplicat proceduri mai severe la obținerea “tenure”, iar universitatea, poate abroga contractul permanent din rațiuni funanciare sau de reorganizare. În zilele noastre, au contract permanent, în Germania și Finlanda, până la 50%, în Austria, Olanda, Norvegia, Spania, SUA, până la 60%, în Franța, până la 8o%, în Italia, 90% dintre cadrele didactice. Tendința este de angajare de profesori pe termen mai lung, dar limitat, sub argumentul că numai astfel se realizează osmoza pregătire-practică.

Sub presiunea competiției pentru „clienți”, universitățile caută persoane care pot susține urcarea în rankings-uri și-i preferă pe aceia care câștigă granturi și aduc fonduri (Katharine C. Lyall, Kathleen R. Sell, The True Genius of America at Risk, Pareger, Westport, 2006, p.60 și urm.). Nu mai sunt persoanele cele mai bine pregătite, ci mai curând persoane cu abilități de predare și de elaborare de proiecte. Personalitățile intelectuale reale au acum a se confrunta cu concurenți de acest fel.

Au proliferat agenții de evaluare universitară. Acestea își propun evaluarea cantitativă a performanelor, dar, devine tot mai vizibil faptul că, pe măsura expansiunii lor, profesorii se dezangajează. Ei execută ce li se cere, dar nu mai concep mare lucru. În plus, evaluările irosesc resurse, fără a mai vorbi de faptul că pretutindeni sunt privite cu neîncredere, iar rezultatele sunt îndoielnice.

Se discută despre ierarhizarea universităților, iar unele țări s-au grăbit să o facă din rațiuni politice și financiare. Observația prezentată în Statele Unite ale Americii este că ierarhizările duc la sărăcirea multor universități și la împiedicarea dezvoltărilor. Cum s-a spus, apelul la „elite” este o ideologie sumară ce trădează, în fond, nepriceperea din politicile naționale și debusolarea intelectuală.

Țări cu reforme amputate sau amânate copiază sârguincios soluții din alte locuri, care nu li se potrivesc, și-și grăbesc alunecarea în margine. De pildă, prost înțeleasă, internaționalizarea este anticamera eșecului, fiind generatoare de conformism (Konrad Paul Liessmann, Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, Piper, München, 2008, p.131). Chiar repezirea cu mîinile goale în acorduri de cooperare, care sunt vitale, de altfel, atestă, de fapt, că cineva nu este în stare să coopereze normal (Richard Münch, Globale Eliten, Lokale Authoritäten, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2009, p.140), căci orice cercetător care are ceva de spus este căutat de parteneri.

Profilul „experților” (Arnold Burgen, ed., Goals and Purposes of Higher Education in the 21st Century, Jessica Kingsley, London, Bristol Penn, 1996, p.114), la care se apelează spre a-i înlocui pe profesorii universitari de odinioară, nu este mai puțin discutabil: Expert într-un domeniu, în mai multe? Cunoaște semnificația domeniului? Are memoria domeniului? Rezolvă rapid problemele? Rezolvă fără eroare? Poate face analize calitative demne de încredere? Are aptitudini de autoconducere și de concepere pe cont propriu? Are capacitatea de a argumenta un punct de vedere? I se poate încredința elaborarea de diagnoze de stare, de strategii și de prognoze și răspunderea organizării? Răspunsurile ce se dau până în acest moment, pe baza a ceea ce s-a petrecut cu ocuparea profesurilor universitare, este negativ, în cele mai multe cazuri. Nici nu mai este de mirare că, după ce au pierdut monopolul cercetării științifice, universitățile riscă să-l piardă și pe acela al instrucției superioare, ambele trecând în organizarea unor mari firme.

În SUA, cele mai bune analize recente semnalează ușorul declin în prestigiul profesurii universitare. Acesta este considerat o chestiune de interes mai curând privat, decât public (Philipp G. Altbach…, eds. American Higher Education in the Twenty-First Century, The Johns Hopkins Universiuty Press, 2011, p.248). Dată fiind ponderea universităților americane, faptul are deja efecte pe scară largă.

Eu cred că nu ar trebui să ne înșelăm. America are oricând numeroși candidați din toată lumea la concursuri, rigorile ocupării profesurilor sunt oricum mai ridicate, iar, mai nou, se aplică soluția echipelor spaniole de fotbal – recrutarea celor mai în formă jucători de pe tot globul. Până și procedeele eminamente cantitative de evaluare, care la noi duc la desemnarea de profesori din rândul nepregătiților, se neutralizează pe o piață universitară uriașă. O țară ca România nu are nicidecum aceste „corecturi” ale tendințelor și sistemului – nici numeroși candidați, nici piața uriașă, nici antidotul la excesele evaluării cantitative – încât, dacă vrea să fie câtuși de puțin în competiție, este bine să-și recruteze și protejeze, prin criterii și legi chibzuite, valorile de care dispune.

În România, sistemul universitar este prost construit, mai prost ca oricând după 1989, prin legea din 2011. Bunăoară, el este inutil de sever la intrare (doctorat la cei care devin asistenți), pentru a fi aleatoriu și permisiv ulterior. Legea scade calitatea numirilor în funcții (rectorii, spre ilustrare, sunt produsul unor alegeri în care verificarea competenței și a anvergurii ies din discuție) și stimulează servilismul profesorilor (de pildă, prin numirea decanilor de către rectori). Senatele și consiliile profesorale sunt convertite tacit în adunări generale și nu mai au autoritatea profesională de altădată. Tot legea elimină de timpuriu specialiștii, când celelalte țări (SUA, China, Italia, Vatican, Polonia etc.) îi cultivă. Legea favorizează nepotismul pe o scară necunoscută anterior, după cum lasă loc larg imposturii. Spre ilustrare, excesiv de mulți au devenit profesori fiind în funcții publice și nemaiavând de a face în fapt cu universitatea. Peste toate, este prea mică, este pur personală și nesprijinită concentrarea universitarului pe probleme ale dezvolării comunității.

Așa cum am mai argumentat, dacă se vrea o schimbare în bine a universităților, trebuie procedat la reconstrucția structurii de personal.

Spre a nu evita soluțiile, aș spune că, de pildă, în situația creată, doctoratul ar trebui trecut din nou prin consiliile profesorale din facultăți. Ar trebui reinstituit, pentru a lua distanță de puzderia de doctori fără acoperire, un titlu mai solid de doctor (eventual “docența” din tradiția unor țări, inclusiv țara noastră).

Nu mai poți smulge posturile de profesor universitar din degradare fără a le trece din nou în competența Senatelor și, mai ales, fără a institui un titlu superior de profesor (ce are echivalente în țări precum Germania, Italia, Spania etc.). Acesta se cuvine acordat pe merit caracteristic (opera și relevanța ei) sub autoritatea statului.

Folosind experiența altor țări (Germania, Franța, bunăoară), nepotismul ar trebui oprit prin prevederi explicite, care să facă imposibile favorizările de rude și acoliți. Nu ar trebui sa se concureze toată viața la aceeași universitate, mai nou cu întreaga familie.

În sfârșit, ca să nu lungesc lista exemplelor, funcțiile hotărâtoare – șef de departament, decan, rector – ar trebui plasate într-o selecție deschisă spre persoane din afara universității, facultății și catedrei respective. Într-o formulă bine elaborată, valoarea profesională a candidaților, performanțele lor de conceptualizare, experiența și capacitatea de organizare trebuie să fie cele ce contează. Evaluarea activităților ar trebui readusă hotărât la capacitatea de concepere, de organizare și de inovare.

Mai devreme sau mai târziu, asemenea măsuri vor trebui luate, dacă se vrea redresarea. Oricum, însă, selecția de profesori universitari de valoare efectivă intră deja pe agenda zilei, prin forța carențelor din numeroase sectoare ale vieții din România – economie, tehnologie, infrastructură, servicii ale statului. Nu este vorba de a opera, cum se face, doar cu performanțe nominale, recunoscute până la Brașov, la Curtici, la Teiuș și Albița sau Giurgiu, de care este plin în jur, dar care te lasă în drum. Este vorba de asigurarea de vârfuri profesionale și culturale valide, practic în fiecare domeniu. Altfel, orice efort de dezvoltare s-ar întreprinde, nu va ieși mare lucru. În definitiv, nu poți atinge obiective diferite făcând mereu același lucru.

România nu va ieși din neajunsurile ce o amenință – ce pot duce, cum s-a văzut din nou, la pierderi de proporții – fără a aduce în rolurile de mare impact în societate oameni pe criteriul meritului și pe măsura rolului. În cazul profesorilor universitari, persoane cu operă, cu stăpânirea domeniului, capabile nu doar să țină lecții de rutină, ci și să deschidă cercetări profunde și să dea soluții competente, prin care se schimbă abordarea unui domeniu și, de ce nu?, modul de a gândi al societății întregi. Este prea evident că atunci când o societate lasă să i se distrugă chiar oamenii care se pricep și pot să o organizeze, sau când aceștia nu mai intervin, totul devine de mântuială. Căci răul și neputința nu se insinuează de obicei cu drapelul sus, ci pe nesimțite, prin cedări și conformism și în aplauzele unora.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.