Stai așa, sună aiurea, cum adică proletariat corporatist ?
Să ne readucem puțin aminte, proletariatul era clasa muncitoare sau, altfel spus, cei care nu au propriile mijloace de producție și prin urmare trebuie să-și vândă forța de muncă (Marx dixit). În trecut, antebelic, clasa lucrătorilor industriali. Ăia cu fabrica, uzina, munca în schimburi, exploatarea, greva, sirena lui Vasile Roaită, etc. Devenită justificare pentru marxism. Și, ulterior, revoluții și comunism. Asta, în zona comunistă. În cea capitalistă, transformată semantic în blue collar worker (gulere albastre), pentru a-i deosebi de șefii lor și cei care lucrau în birouri, white collar worker (gulere albe). Că noțiunea de proletariat fusese confiscată de comuniști și ideologizată. Și nu mai dădea bine în democrație, oricum. Dacă worker-ul era calificat și harnic, și avea și job, plătea ipotecă și avea mașină, devenea middle clas (clasa de mijloc). Dacă nu, rămânea tot un fel de proletar. Asta se întampla până de curând prin Vest. Și acum încă.
Lumea s-a schimbat, vorba unui îndrăgit rapper de la noi. Nu se aud mai strungurile și frezele în fabrici. Alea se aud în China, unde se fabrică planeta. Le-au luat locul clickul de la mouse și monitorul. Zeci de mii de corporatiști tineri intră în birourile-uzina, unde fac, la fel, un job repetitiv, pentru care se califică la locul de muncă în două luni. Plătiți modest, beneficiari de titulaturi pompoase și spații de masă și relaxare luxoase, care să compenseze realitatea veniturilor destul de proaste. Și să-i țină la job până cât mai tarziu. Că e mai cool decât acasă. Noul proletariat. Care face să se învârtă motorul corporației. Nu mai e blue collar worker în salopetă, e T-shirt worker, proletarul în tricou și converși. Pentru care a dat salariul pe o săptămână.
Noul și vechiul proletar nu sunt atât de diferiți, s-a schimbat doar nivelul general de trai și mediul de lucru. Cel vechi avea calificare și o diplomă de meseriaș. Cel nou are o diplomă de la fabrica de diplome universitare și primește o calificare la job. Lucrează în schimburi. Vin la muncă pe bicicletă sau cu transportul în comun. La ieșirea din schimb, cel vechi mergea la crâșmă, cel nou, la bistrou sau coffe shop. Țuica a fost înlocuită de Jagermeister, și berea la butoi, de bere nefiltrată sau vin. La crâșmă/bistro se face politică. Se planifică revoluții. Și la unii și la ceilalți.
Amândoi sunt seduși de idei marxiste, unul, în forma originală, care a dus la comunism, celălalt, de variantele noi, insidioase, care sunt, pe fond, aceleași. Egalitarism, uniformitate, dispariția genului, dictatura unei elite. Și unul și celălalt au dușman de clasă, care trebuie eliminat, încătușat, deportat. Și unul și celalalt iubesc libertatea sexuală. Fără obligații, fără complicații. Fără gen. Egalitarist. Ca între tovarăși. Femeile sunt tovarășe de luptă și ideologie. Fascinate de formele extreme de feminism, când sunt doar ele între ele.
Cel vechi nu știa ce o să însemne comunismul. Cel nou habar nu are ce a fost și de unde a pornit. Nici nu îl interesează. Cel vechi lupta împotriva marilor proprietari și a statului, fiindcă marxismul îl învața că îi amenință existența. Cel nou nu percepe corporația ca pe un mare proprietar, ci ca pe mediul său de viață, pentru el amenințarea sunt patronii români, statul, politicienii, oricine despre care corporația spune că îi amenință existența.
Iubește micile afaceri și startupurile hipsterești, artizanale, burgerii, frizerii, „handmade-arii“, clătitarii și bicicletarii. Adică exact acelea care nu pun pericol și nu competiționează cu corporația. Fără să realizeze asta.
Nu toti corporatiștii sunt noul proletariat. Cu cât tricoul e înlocuit cu cămașa, converșii cu pantofii de firmă și bicicleta cu mașina de firmă și salariul modest cu unul rezonabil, alunecă încet și inexorabil spre clasa de mijloc. Gulerul alb încurajează proletariatul corporatist. Îi tolerează pornirile marxiste, îi mimează entuziasmul,cu condiția să lupte politic, țintit, unde îl doare și pe el. La menținerea și perpetuarea a ceea ce consideră el că e un privilegiu. Pentru el, restul oamenilor sunt leneși, asistați sociali, incapabili plătiți de stat, semianalfabeți angajați pe la privați (firme românesti), etc.
Si mai sunt oameni pur si simplu care isi castiga existenta lucrand intr-o sau pentru o corporatie. Fiindca acolo au gasit un job platit cat de cat. Cu vise, cu o viata, cu speranta de un viitor personal si chiar colectiv bun. Despre ei nu e vorba aici.
(text scris de Arpad Baricz)
Ași adăuga ceva la portretul proleteriatului corporatist din România modul curios de a disprețui, angajații la stat sau la firmele româneștii adică pe aceia care prin impozitul pe câștig susțin țara. Firmelele la care lucrează proleteriatul amintit au mumai facilități și scutiri de impozite platindu-și angajații oficial pe card cu salariul minim pe economie și cu completare, în euro, bani în mână. La ce pensia pe care o vor avea peste ani, ani care trec incredibil de repede, nu se gândesc. Această dublă masură îi pare firească proletariatului corporatist care se simte elită, cum firesc îi pare să beneficieze de aceleași grădinițe, scoli și spitale ca și acei cere primesc pe card mai puțin de 60% din salarul de încadrare susținând învățamântu, sănatatea, armata.