Propaganda mitocanilor

Poate unicul progres făcut în alinierea politicii româneşti la restul lumii este acela că imaginarul colectiv a epuizat cam toate variantele de persoane providenţiale ca soluţie salvatoare. Foştii preşedinţi ai statului au reuşit să blocheze orice posibilă deschidere social-economică importantă prin capitalul inerţial uriaş de care s-au bucurat. Partidele politice s-au pierdut în acest şocant artfect care a susţinut corupţia, lipsa programelor de dezvoltare, deruta, sărăcia, izolarea. De la dictatorul comunist care părea de neînlocuit la alţi mici dictatori care i-au urmat, culminând triumfalist cu actualul, România ar putea ieşi dintr-o noapte polară care condamnat-o la exterminare.

Încercările disperate de focalizare a interesului public pe unele personaje politice nu mai au niciun efect coagulant, dimpotrivă. Artizanii acestor tentative de resuscitare a liderului atotputernic se situează vizibil împotriva revelaţiilor unui prezent autoeliberându-se. Totalitarismul a lăsat în urmă o societate bolnavă, intoxicată de avantajele reducerii puterii colective drept virtute democratică. Ca atare, orice tendinţă de normalizare a vieţii sociale încă se află sub suspiciunea de anarhie şi destabilizare.

Criza de reprezentare a intereselor generale a fost şi este generată de controlul unic. Injustiţia socială are drept cauză esenţială acest centralism tot mai abil structurat drept stabilitate statală, macroeconomică. România este condusă astăzi tot cu principiile securiste, chiar fără securişti, din interese lesne de înţeles. Vehicularea informaţiilor despre unii comentatori ai vieţii politice ca agenţi de influenţă constituie ceva impardonabil.

Lipsa de transparenţă este bine protejată legal, devenind un subiect exploziv. De la Guvern la ultimul SRL s-a instalat un tip de organizare mafiotă în avantajul unor clanuri. Sindicalismul de paradă menţine aceste formule imobilizante. Fără transparenţă totală în orice instituţie publică avem de-a face cu un sistem infracţional, justificând nesupunerea civică. Elemente legislative minore traversează mandate parlamentare fără a fi rezolvate din simplul motiv al menţinerii unei puteri împotriva societăţii.

Vom regăsi toate acestea în crearea unor instituţii inutile, în nefuncţionalitatea altora, în tot felul de funcţii publice cu fişa postului delirantă. Instituţii create pentru clientele politică, pentru blocajul economic şi concurenţial. Aparent forme fără fond. În România, o clasă identică celei a foştilor activişti şi securişti s-a ivit nu neapărat din metamorfozarea vechiului regim comunist, ci din contextele favorizante. Peste tot. Multe dintre acţiunile acestor triste figuri amintesc, prin obedienţa lor, de anii ’50. Cu toate că lumea europeană se mişcă în determinantele umanismului, cu derapaje acceptabile, clasa politică, managerială din România optează pentru afirmarea interesului personal, incalificabil, ilegal.

Subordonarea celorlalţi în numele interesului personal sub stindardele interesului public menţine corupţia drept lege principală. Punerea unor persoane deasupra tuturor este primul indiciu al totalitarismului. În mod regretabil, aşa a început Opoziţia din anii ’90, excluzând fermitatea unor programe în favoarea persoanelor. Multe dintre aceste programe au rămas în aşteptare până acum, altele s-au aplicat doar formal. Din civismul anilor ’90 s-a ales o perplexitate generală, neîncrederea în democraţie. Din adversar cu mentalitate securistică al fostului PNŢCD, actualul preşedinte a devenit curtenitor cu prezentul PNŢCD, care este în mare parte o caricatură.

Folosirea mediei în actul de guvernare, respectiv discreditarea adversarilor politici şi ai celor din propriul partid la televizor, e o practică dovedind încă fragilitatea libertăţii cuvântului în România. Îngrădirea expresiei face din spaţiul public un loc insuportabil unde politica nu mai are de-a face decât cu fraudarea.

Adevărata schimbare nu poate fi deviată de alternativele mediocre ale prezentului, ridicându-le la rangul absolutului. Echidistanţa mediei este vitală pentru jurnalişti, pentru climatul general, pentru normalizarea vieţii politice. Cei înrolaţi structurilor de partid sunt propagandişti, pseudo-oameni politici sub acoperire. Din păcate, presa românească a fost acaparată de aceste personaje de-a lungul anilor. De la o presă aservită la o presă liberă trecerea nu s-a făcut decât pe alocuri şi asta graţie unor jurnalişti care şi-au respectat cititorii, propria lor vocaţie.

Aparent bună la toate, propaganda lucrează mult mai periculos decât publicitatea făcută unor produse expirate. Pentru jurnalele de ştiri, care au ajuns cronici ale poliţiei de cartier , sau ziarele rezistând cu greu presiunii antidemocratice a momentului, o delimitare de responsabilii politici şi administrativi e mai mult decât necesară.

Sfârşitul propagandei va coincide cu România la care aspirăm, în care dezvoltarea nu mai poate fi înlocuită delirant de cuvinte fără acoperire. Numai aşa persoanele providenţiale vor fi o soluţie evidentă doar pentru constituirea unei dictaturi.