Propagandiștii îngroapă un ziar și o profesie

În urmă cu mai bine de o lună, editorul paginii de opinie a The New York Times a demisionat, o mișcare interpretată atunci ca soluția găsita de directorul A.G.Sulzberger pentru a masca ”războiul civil” din cea mai importantă publicație americană. Această caracterizare a conflicului intern dintre tinerii redactori progresiști și jurnalistii mai experimentați, susținători ai libertății de exprimare i-a aparținut la acel moment lui Bari Weiss, 36 de ani, una dintre editorialistele pe care The New York Times s-a luptat să o aducă de la The Wall Street Journal, în 2017.

Pe 14 iulie, Bari Weiss și-a anunțat demisia printr-o scrisoare adresată publisherului A.G.Sulzberger, o scrisoare despre care mulți jurnaliști americani consideră acum că ar trebui să faca  parte din bibliografia obligatorie a oricărui student la jurnalism.

Iată în ce stadiu au ajuns marile publicații americane în ultimii ani, în cuvintele unei jurnaliste care a lucrat pentru una dintre aceste publicați și, atenție, o jurnalistă care face parte din tânăra generație și se consideră de stânga, nicicum o conservatoare.

”Ziarul nu a anticipat rezultatul alegerilor din 2016, ceea ce înseamnă ca nu avea o imagine corectă asupra țării despre care scria. Mulți redactori au recunoscut de multe ori acest lucru. Prioritatea paginii Opinii a fost să rezolve această problemă.

(…)

Însă lecțiile ce ar fi trebuit învățate după acele alegeri – lecții despre cât de important este să-i înțelegem pe americani, necesitatea de a rezista în fața tribalismului și importanța schimbului liber de idei într-o societate democratică – nu au fost învățate. În schimb, în presă a apărut un nou consens, în special la acest ziar: că adevărul nu este un proces al descoperirii colective, ci o ortodoxie accesibilă doar câtorva iluminați, a căror datorie este să-i informeze pe ceilalți.

Twitter nu este farul călăuzitor al ziarului New York Times. Însă Twitter a devenit editorul suprem. Ziarul a îmbrățișat etica și viziunea Twitter. Subiectele au început să fie alese și relatate astfel încât să satisfacă un public de nișă, în loc să permită publicului curios să citească despre lume și să tragă propriile lui concluzii. Am crezut mereu că jurnaliștii au sarcina de a scrie primele notițe a ceea ce va deveni istorie. Acum însă, istoria a devenit un lucru efemer, modelat în așa fel încât să corespundă unei linii narative predeterminate.

(…)

Articole de opinie care puteau fi ușor publicate în urmă cu doi ani ii creează acum mari probleme editorului sau autorului, mergând chiar până la demitere. Dacă se consideră că un articol ar putea duce la reacții negative în redacție sau pe rețelele sociale, atunci se evită publicarea lui. Dacă autorul este destul de îndrăzneț și își susține articolul, este imediat pus la locul lui. Dacă reușește totuși să publice un articol care nu promovează cauze progresiste, atunci fiecare rând este atent analizat, negociat și alterat”.

(…)

Ziarul relatează doar despre unii care trăiesc într-o galaxie îndepărtată și au preocupări cât se poate de diferite de cele ale celor mai mulți oameni. Este o galaxie în care, pentru a da doar câteva exemple recente, programul spațial sovietic este lăudat pentru că ar fi promovat egalitatea de gen și ”diversitatea”, publicarea identității reale a unor adolescenți, în numele justiției sociale, este tolerată, o galaxie în care Statele Unite sunt trecute alături de Germania nazistă, în rândul celor mai rele sisteme din istorie.

Cred că majoritatea celor de la The New York Times nu împărtășesc aceste viziuni. Însă ei sunt dominați de cei care au aceste viziuni. De ce? Poate pentru că ei cred că , plecând capul, vor primi protecție. Poate pentru că sunt milioane de șomeri în această țară, iar ei se simt norocoși că au un loc de muncă la The New York Times. Sau poate pentru că știu că, în zilele noastre, apărarea unui principiu nu-ți mai aduce aplauze. Ba dimpotrivaă, te transformă într-o țintă. Am, spre exemplu, colegi care îmi trimit mesaje private în care imi vorbesc despre „noul mccarthism” care domină ziarul, însă se tem să spună asta în fața tuturor.

Toate astea sunt de rău augur, în special pentru ziariștii tineri care gândesc independent și pentru editorii care trebuie să se gândeasca bine la ce fac cu carierele lor. Regula numărul unu: dacă spui ce gândești cu adevărat, o faci pe riscul tău. Regula doi: Nu susține niciodată un articol care este în contra direcției ziarului. Regula trei: Niciodată să nu ai încredere într-un editor care îți spune să mergi contra curentului. În cele din urmă, directorul se va supune gloatei, editorul respectiv va fi demis sau transferat, iar tu vei fi în mare pericol.

Pentru acești tineri ziariști există o consolare. Chiar dacă The Times și alte instituții jurnalistice care au fost mari până de curând își trădeaza acum standardele și își pierd principiile, americanii au în continuare nevoie de informații corecte, de opinii care sunt vitale, de dezbateri sincere. Aud lucrul ăsta în fiecare zi. ”Presa independentă nu este un ideal liberal, sau progresist, sau democratic. Este un ideal american”, spunea A.G. Sulzberger, în urmă cu doi ani. Sunt perfect de acord. America este o țară mare care merită un ziar mare.

Asta nu înseamnă că la acest ziar nu vor mai lucra unii dintre cei mai talentați jurnaliști din lume. Voi fi, pe mai departe, un cititor fidel al muncii lor. Însă nu mai pot depune aici activitatea pentru care am venit, așa cum a fost ea descrisă de Adolph Och, în 1986: ”să faceți din articolele de opinie ale The New York Times un forum care analizează toate problemele de importanță publică și să promovați discuția inteligentă pe marginea tuturor opiniilor”.

Scrisoarea lui Bari Weiss a fost considerată în presa conservatoare din SUA drept o declarație de independență fașă de un ziar care a devenit o ”Pravda a elitelor”, o declarație de independență care a dat o lovitură dură hegemoniei progresismului radical din presa americană.

Demisia lui Bari Weiss (semnatară a scrisorii celor peste o sută de intelectuali de stânga pentru susținerea libertății de exprimare în fata valului de radicalism progresist din SUA) este unul dintre momentele în care cititorii, pasagerii avionului numit presă de mainstream, ar trebui să se întrebe dacă nu cumva cei de la manșă nu sunt piloți profesioniști. Pentru că, așa cum arăta Bari Weiss, jurnaliștii de la New York Times nu mai sunt jurnaliști, ci mai degrabă niște activiști Twiter. Și, la fel, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cei care se declară sus și tare antirasiști nu sunt cumva niște rasiști radicali. Daca cei care militează pentru drepturile LGBT nu sunt, de fapt, decât niște homofobi. Poate că ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva, în loc să ne ofere informații, jurnaliștii ascund informația. Poate că ar trebui să punem un minus în fața a tot ceea ce susțin cu tărie progresiștii radicali din SUA și Europa.

Prin ceea ce a scris pe 14 iulie, Bari Weiss s-a asigurat că nu va câștiga niciodată Premiul Pulitzer însă, scrie The American Conservative, ”articolul ei valorează cât o mie de articole ale propagandiștilor care îngroapă acum ceea ce au fost cândva o profesie și un ziar mare”.