Putin se joacă de-a Bismarck în Orientul Mijlociu

Începând de sâmbătă, secretarul de Stat Rex Tillerson se află într-un turneu diplomatic în Orientul Mijlociu, o regiune pe care o cunoaște bine din postura de petrolist, fost președinte al ExxonMobil. Agenda oficială a inclus vizite în Arabia Saudită, Qatar și Pakistan, însă Tillerson a efectuat și două vizite neanunțate în Afganistan și Irak.

Ascensiunea jihadiștilor din organizația Stat Islamic a făcut posibilă o coalizare fără precedent a SUA, Rusiei, Irakului, Arabiei Saudite, Iranului, UE, kurzilor. Însă odată dispărut inamicul comun, se deschide o cutie a Pandorei: planurile kurde pentru crearea unui stat, instalarea Rusiei ca jucător important în Orientul Mijlociu, expansiunea influenței șiite a Iranului asupra Irakului, Siriei și Qatarului.

Un NATO arab împotriva Iranului

La finalul săptămânii trecute, secretarul de stat al SUA s-a întâlnit cu prințul moștenitor saudit pentru a discuta despre proiectul propus de Donald Trump în această primăvară – un NATO arab în care faliile sectare dintre sunniții saudiți și irakienii șiiți, spre exemplu, să fie depășite în favoarea unei unități pan-arabe, o strategie care ar trebui să zădărnicească planurile Iranului pentru un culoar șiit Teheran-Bagdad-Damasc. Pentru aceasta, este nevoie de liniște, motiv pentru care Tillerson a făcut apel la dialog pentru încheierea disputei dintre Qatar și Arabia Saudită. Apoi, în vizita surpriză din Irak, Tillerson a cerut Bagdadului să renunțe la sprijinul oferit de milițiile șiite proiraniene în ofensiva față de kurzii irakieni.

Kurzii, aruncați în brațele Rusiei?

Kurdistanul irakian, care a optat pentru independență la referendumul din septembrie, este un butoi cu pulbere ce poate fi aprins de cea mai mică eroare de calcul a guvernului de la Bagdad și a SUA. Kurzii irakieni și sirienii au fost coloana vertebrală a coaliției împotriva Statului Islamic. Ei sunt cei care, spune analistul Robert Fisk, au murit în locul militarilor americani pentru recucerirea „capitalelor“ Statului Islamic – Mosul și Raqqa. Au făcut-o pentru a-și împlini dezideratul formării unui stat, însă trupele armatei irakiene, susținute de Iran și Turcia, i-au alungat din orașul disputat Kirkuk și acum amenință însăși autonomia regiunii irakiene Kurdistan. SUA nu au condamnat mișcarea Bagdadului împotriva propriilor lor aliați.

Pentru filozoful Bernard-Henri Levy, această tăcere seamănă cu momentul Conferinței de la Munchen din 1939. La câteva zile de la ofensiva anti-kurdă, autoritățile kurde de la Erbil au ripostat: au anunțat că au ajuns la un acord cadru cu Rosneft, compania petrolieră asociată Kremlinului, acord pentru care se negocia de luni de zile. „Dacă am fi vrut să-l ajutăm pe Putin să-și extindă influența dincolo de protectoratul lui din Siria, dacă am fi vrut să-i împingem în brațele lui pe kurzii umiliți și furioși, așa cum sunt de regulă oamenii trădați, nu putea fi o cale mai bună“, scrie Bernard-Henri Levy.

Lupte dure pe frontul diplomatic

În acest context din Orientul Mijlociu, turneul diplomatic al secretarului de stat al SUA nu mai ține de clasica mediere americană pentru refacerea unei stabilități relative, ci mai degrabă de o încercare a Washingtonului de a nu lăsa mână liberă Rusiei în împărțirea Siriei, Irakului și a sferelor de influență în regiune. Da, Rex Tillerson a fost primit la Riyadh de prințul moștenitor Mohammed bin Salman, însă asta după ce regele saudit a fost primit la Moscova de Vladimir Putin, cu câteva săptămâni înainte, unde a semnat un acord pentru sistemele rusești antirachetă S-400. Da, SUA au semnat un acord de 300 de miliarde de dolari cu saudiții pentru livrare de armament, însă regele Salman a discutat la Moscova despre cum Arabia Saudită va plăti pentru o reconstrucție post-conflict a Siriei care va fi condusă de Rusia, în beneficiul Rusiei. Da, Tillerson s-a întâlnit la Bagdad cu premierul Haider al-Abadi, dar și oficialii ruși s-au întâlnit, la Moscova, cu vicepreședintele irakian, fostul prim-ministru Nouri al-Maliki. În plus, Putin a fost primit cu fast la Cairo și l-a primit în Rusia pe premierul israelian Benjamin Netanyahu.

Obama și Trump l-au ajutat pe Putin

Turneul lui Tillerson se înscrie în cadrul mai larg al tratativelor de reîmpărțire a sferelor de influență în Orientul Mijlociu, odată cu prăbușirea organizației Stat Islamic.

Dar, mai degrabă decât o victorie, înfrângerea jihadiștilor este o reparare a urmărilor dezastruoase ale deciziei lui George W. Bush de a invada Irakul, în 2003, și a ocupației prost gestionate ce a urmat.

Un președinte Obama ezitant și apoi un președinte Trump depășit de complexitatea Orientului Mijlociu, și care nu are altă soluție decât de a lăsa construirea alianțelor și împărțirea sferelor de influență pe mâna petrolistului Tillerson, nu fac decât să-l ajute pe Putin „să pară un soi de Roosevelt sau Eisenhower în Orientul Mijlociu“ sau „să se joace de-a Bismarck în lumea arabă“.

„Clișeele despre «ursul rus» sau «vulpea Putin» – cum este numit la Cairo – nu dau greutate analizelor serioase despre comportamentul Rusiei în Orientul Mijlociu. Este vorba despre politică de putere, accentuată doar de președintele incapabil de la Washington“, scrie Fisk.