Rânjitul

Da, drăguţule, cu toate că nu eşti prea drăguţ cu rânjetul acela al dumitale, ca o gaură într-o cârpă cu mustăţi, existenţa sau inexistenţa lucrului făcut dă sau refuză dreptul de amestec în judecăţi; e o chestie şi de eleganţă, nu numai de aşa-numitul bun-simţ comun.

Dumneata îi zici operă lucrului făcut şi rânjeşti. Şi dacă n-ai rânji, cuvântul e tot umflat şi doctoral, dar nu el te face să rânjeşti, ci realitatea de dedesubt. Eşti ca un băiat sărac, ajuns pe la patruzeci de ani fără nicio agonisită, şi când te întreabă conştiinţa, căci eu nu te-am întrebat nimic, „Ce ai făcut?“, scapi de dumneata luând în batjocură agonisita celui care şi-a trudit-o. „Nu-mi place grădina lui, că e prea îngrijită; nu-mi place magherniţa lui cum e aşezată.“

Nu-ţi place? Parcă asta te doare pe dumneata. Te supără altceva: că pe când matale rânjeai şi jucai rişca pe maidan, celălalt, cu o hărnicie înceată, dar neîntreruptă, îşi îngrădea locul, săpa o temelie, ridica o bârnă şi gătea pe dinafară şi pe dinăuntru o casă, în care te-a poftit să bei o cană cu apă sănătoasă şi în care ai rânjit. Ai rânjit la şervete, la ţoale, la icoane, ai rânjit la florile din ogradă, ai rânjit la caişii din care ai mâncat pufuri de aur aduse într-o strachină zmălţuită.

Vrei să zici că rânjetul matale te satisface? Nu, vai de matale! Rânjeşti ca să fii văzut dispreţuind şi ca să nu plângi când te întreabă diavolul din dumneata: „Ce-ai făcut, că ţi-ai prăpădit zilele pe care ţi le-a dat Dumnezeu?“.

Te-ai întins, ai căscat, ai trândăvit şi de la un timp încoace te-ai pus să rânjeşti. „Asta ţi-e meseria?“ – te întreabă diavolul din matale. Asta nu-i o meserie. Te-ai uitat în oglindă? Cârpa obrazului a început să ţi se mototolească şi ţi-au căzut şi vreo doi dinţi. O să începi să rânjeşti cu gingiile şi rânjetul matale prost o să fie şi hidos. Peste încă vreo câţiva ani o să te apuce şi pe matale scârba de el; şi fiindcă alţii nu sunt nici înăcriţi, nici veseli la gură ca matale, o să le fie milă de zbuciumul ce se petrece în biata-ţi fiinţă sufletească, atunci când singur îţi vei spune: „E prea târziu“.

Pân-acum ţi-ai tărăgănat ceasul şi ziua, ca să ţi se facă săptămâni, şi-s de-abia douăsprezece ceasuri muncitoare pe zi şi cincizeci şi două de săptămâni în anul pe care-l crâmpoţeşti. Ca un lucrător leneş, ai fugit de scule, de ciocanul care bate cuiul strâmb şi te mai zdreleşte şi la falange, de fierăstrăul cu tăietura exactă, şi pentru că ai luat cu braţele talajul de subt bancul de lucru al camarazilor şi l-ai dus afară din atelier, ai crezut că ăsta e un meşteşug. Camarazii nu sunt înfumuraţi şi pretenţioşi ca matale, ei ar fi mulţumiţi să te vadă sârguind câte puţin prin atelier, cât de cât. Măcar să ştii să faci o cutie ca lumea, bine încheiată. Ai văzut că în croitorie unul face mâneca, altul jiletca şi altul pantalonul: nu e nevoie de mai mult, dar în bucata lui fiecare-i meşter. Dumneata vrei să ne-arăţi că te pricepi la toate şi, fiindcă nu izbuteşti nimic, de vreme ce nu începi nimic, rânjeşti.

Te mulţumeşti cu prea puţin, drăguţule. Mi-ar plăcea să te văd mai năzuros, întâi faţă de dumneata, şi nu un strâmbăcios din buze şi nas numai cu lucrul altuia. Asta-i cinstea în meşteşug, să te canoneşti pe sineţi: nu te păcăli, că nu-ţi mai rămâne timp de năzdrăvăniile închipuite. Că, vezi, îmbătrâneşti. Să nu ne pomenim, tot rânjind, într-o bună zi, la rubrica gazetei, că te-a găsit spânzurat de cuier, lângă pardesiu şi pălărie. Ba, ne mai dai de osteneală, să-ţi citim o cuvântare la cimitir. Ce o să spunem noi atunci despre matale? Că ai rânjit? Şi că de fericit ce-ai fost ţi-ai pus ştreangul de gât?

Ia seama, drăguţule. Tot timpul nu e trecut. La vârsta matale, cu toate că s-a domolit avântul, mai e o treabă de făcut. Apucă-te de ea şi ai să vezi că sculele luate-n mână serios nu-ţi mai dau răgazul să rânjeşti la lucrul făcut.

(Tudor Arghezi, Opere, vol. IV, prefață de Eugen Simion, ediție îngrijită de Mitzura Arghezi și Traian Radu, Editura Academiei)