Cineva a ştiut de anul trecut în ce situaţie vom ajunge. Cineva nu profet, nu nea Gheorghe şi nu om politic. Nişte oameni dintr-un serviciu de analiză şi prognoză. Altfel cum se explică faptul că în România, nitam-nisam, a început o isterie de neimaginat la adresa salariilor mari. Nici în comunism n-am mai văzut aşa ceva.Parcă ne-am fi aflat la un nou început al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Peste tot s-au declanşat o ciomăgire şi o isterie a bogaţilor. Aşa ca din senin. Cum vă explicaţi că directoarea Fondului Proprietatea (fond de investiţii!) a fost plimbată prin toate ziarele şi televiziunile cu un salariu lunar de basm: 50.000 de euro! Fantasme! Când s-a aflat salariul adevărat n-a mai zis nimeni pardon.
Apoi au fost luaţi în cătare directori de companii, miniştri, consilieri, ambasadori şi piloţi. E drept că unii încasau venituri neobişnuite pentru epocă, economie şi ţară, unele obţinute cu şmecherii pur româneşti. Dar tapajul general, de campanie revoluţionară, nu poate veni doar dintr-un instinct de dreptate al populaţiei.
Cineva a umblat şi la accelerarea nemulţumirii. Guvernul a declanşat şi campania împotriva pensiilor nesimţite. Ţara se pregătea de dezastru din cauza sumelor mari încasate de anumiţi pensionari. Ce să spun! Nu cumva strategia de redresare a României prin anularea pensiilor nesimţite şi a celor câteva salarii exagerate (furturile exorbitante fiind ignorate cu bună ştiinţă) ascunde o tragedie economică?
Iar Legea pensiilor şi Legea salarizării unice nu sunt decât mijloace de acoperire a unui găuri financiare cu alură de faliment. Salariile şi pensiile oamenilor sunt puse „pe baze echitabile” spre a oferi temeiuri legale pentru o scădere a nivelului de trai al românilor. Faptul că acum se anunţă şi reducerea sumelor pentru copiii cu părinţi avuţi ne confirmă că acelaşi stil proletar continuă. O sărăcie de proporţii îşi arată colţii în mai toate deciziile unor cretini în materie de conducere a României.
Un singur lucru este inexplicabil. Guvernul român umblă la toate bugetele persoanelor cu situaţie modestă, încercând să salveze ţara pe spinarea acestora. Dar nu se atinge de oamenii din mecanismele puterii, de coloanele pe care se reazemă. Acolo, acelora nu le scad nici bugetele, nici salariile, nici privilegiile şi nici şpăgile. Acolo criza e dulce ca şi prosperitatea, acolo se fabrică poveşti îngrozitoare despre categoriile profesionale responsabile de dezastru.
Anularea alocaţiilor de stat pentru părinţii cu venituri mari ne arată proporţiile tupeului, prostiei şi ale dezastrului. Dacă un bărbat, nu o caricatură, i-ar fi chemat pe românii capabili să contribuie la o redresare, cu siguranţă că rezultatele ar fi fost superioare unei golănii cu aparenţe de 1918 sau de 1952!
