Pedagogia, şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a „prostiei sociale”. Aceasta din urmă „decuplează inteligenţele active, sugrumă critica de jos şi încurajează selecţia nonvalorilor”. „Prostia socială” are propria-i elită, structurată pe măsură ce „turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gânditor, câinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru”.
Potrivit lui Ion D. Sîrbu, „prostia socială” nu este altceva decât „o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”.
Pedagogia este la rândul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii ’50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX, „liceele de elită au ajuns licee ale elitelor”, selecţia a devenit o „antiselecţie” şi „tot ce se învaţă nu e decât o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră”. La rândul său, profesorul „a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gândim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie”. Astfel că „toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.
Sistemul de învăţământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes social şi piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat dictatura „tocilarilor-roboţi deveniţi modele de fruntaşi la învăţământ, secondaţi de profesorii lor care au coborât de mult sub nivelul penibil al mediocrităţii laşe şi perverse”? Realismul-socoialist în pedagogie a transformat matematica şi fizica într-un fel de „latină idiotizantă a unui nou Ev Mediu soclastic, intolerant şi dogmatic. Din 100 de elevi, doar cinci au real talent matematic, alţi 10 sau 15 zeloşi îi urmează tocind particular şi pe brânci (meditaţiile sunt şi azi în vogă) – iar restul îi imită, mimând înţelegerea, învaţă pe dinafară sute de probleme inutile, trăind cu spaima de examene, teste, trepte, admiteri”. Acesta este un posibil răspuns la bancurile cu ingineri din anii ’80, facultăţile Politehnicii fiind în epocă o fata morgana pentru majoritatea absolvenţilor de liceu, matematicieni talentaţi sau nu.
La rândul ei, literatura s-a făcut în aşa fel „încât nici un elev să nu mai dorească să recitească ceea ce i-a fost predat cu silnicie la catedră”. De peste 50 de ani, „experienţa socială şi morală a clasei se reduce la cunoaşterea directă a funcţionării mitei, relaţiilor şi corupţiei ce planează peste «lupta de clasă». La 16 ani există elevi (astăzi coborâm vârsta către clasele primare) care habar nu au care e diferenţa între instinct şi inteligenţă, în schimb ştiu precis cât costă o notă de trecere la treaptă sau admitere”.
Astfel că am ajuns să foiască în jurul nostru „nimicologii cu titluri şi decoraţii” şi nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua „în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decât încadrat în ghilimelele ridicolului. Aşa cum, în conştiinţa poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol şi ideal democraţie”. Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar să mai şi definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin program şi strategii sau prin simpla denumire din siglă.
„Cât am fost profesor secundar” – povesteşte Ion D. Sîrbu, „de la catedră am ţinut lecţiile mele la nivelul celor de nota 7-8, deci cu mediocrii clasei, izolându-i de proştii periculoşi sau incurabili, dar şi de premianţi, de cele mai multe ori superiori şi îngâmfaţi”. De reţinut că „până vom ajunge să realizăm cei 6-7 oameni mari (sau cele 22 de genii la care visa Noica), trebuie să ne îngrijoreze degradarea, prostirea şi căderea spre mai jos a masei celor utili-mediocri, care duc lumea înainte şi care ar fi putut fi salvaţi şi săltaţi”.
Ar trebui însă să îngrijoreze şi degradrea umană a celor care se ocupă clipă de clipă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante, nu mai există dorinţă de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste care trebuia să fabrice „omul nou”, „care este” iar pe val.
„Adevărurile” care ies dintr-un Inspectorat Şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, „să-i cântăriţi ca oameni. Ei au acum în mână sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret asupra bulibăşelilor organizatorice şi didactice de la bacalaureat şi variate teste naţionale, admiteri etc. Nu ştie stânga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor optzecişti l-au înfiorat şi pe scriitorul-profet Ion D. Sîrbu (la rândul său profesor): „De la o şedinţă a unui cerc didactic de specialitate, ies în grupuri circa 20-30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepţia câtorva tineri (ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor «trupuri didactice» au nişte feţe de brute josnice. Monştri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă-verde şi pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, câştigă cât vrea (meditaţiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt şi azi o realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu ştiu cum ar arăta un colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe feţele acestor tartori ai învăţământului liceal citesc întreaga cruzime şi subomenescul acestor aşa-zise ştiinţe pozitive: dacă nu le completează cu morală, literatură, filozofie, devin pur şi simplu nişte jandarmi ai inteligenţei, nişte plutonieri ai spiritului şi libertăţii”. Nu cunoaştem câtă literatură ştiu profesorii de matematică, dar cunoaştem reţetele de murături şi sosuri comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia împinge la subterfugii culinare.
După 14 ani de libertate disimulată, încă mai „stăm prost cu maşina de selectat valori. Absolvenţii noştri ştiu atât de multe că nu ştiu mai nimic despre Mult, şi nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem până la capăt: dar delirul şi sminteala cunosc o continuă carieră şi ascendentă”. Şi aceasta în timp ce „prostia se adună, formează un câmp de forţă al ei, putând să provoace molime, cutremure, inundaţii. Aduce după sine frică, foame şi frig”.
Pedagogia „omului nou”
Istoria „omului nou”, apatic, zeflemitor cu toţi aceia care au o idee diferită de-a lui, omul „care este” rezultatul „realismului socialist multilateral dezvoltat” are un început antropologic, sociologic, psihologic şi patologic deopotrivă. Îl ştim cum este astăzi, plimbându-se aiurea pe străzi sau mijloace de transport în comun, îndesat în hainele optzeciste şi asaltat de nevroze imaginare. El s-a născut (mental, nu biologic) cu anii ’50, din „entuziasmul de funcţionar, de om al muncii socialiste” şi are „culoarea celor bolnavi de ficat. Sau de râie. Venerică. Poftim, toţi cască, unii se mai scarpină şi acum”. Copiii lor îmi par „orfani şi subnutriţi”.
Funcţionarul „este un fel de hibrid rezultat din sinteza dintre un ceasornic şi un asin”. În lumea lor, „orice intelectual” trebuie să fie atent: „Trag cu urechea la ce trebuie, mă feresc să aud ceea ce mi se pare suspect sau periculos, ştiu să stau în banca mea, n-am ambiţii, nu calc pe coada nimănui…”.
În ce fel de univers s-a născut „omul nou” „care este”? Printre „oamenii reduşi la propria lor caricatură”. Încadrat într-un peisaj mai larg, bulevardul „pustiu” şi duminical mai primeşte încă prinosul unui intelectual care „voma surplusul de conştiinţă” în timp ce „trei femei bătrâne şi grase, fără dinţi, fumând chiştoace, treceau discutând ţigăneşte şi lipind afişe: concerte, teatre, conferinţe, toate populare”. Universul în care pluteşti anemic seamănă cu „un fel de onanie a minţii”, o existenţă în afara istoriei fără să mai ai controlul propriului tău timp.
Într-o astfel de lume trebuie să ştii să te întinzi „cât ţi-e plapuma şi să te strângi cât ţi-e chenzina”. Iată radiografia unei supravieţuiri a anilor ’50, nu foarte diferită faţă de aceea de astăzi pentru majoritatea copleşitoare: „Şefii mă ştiu, nu le creez probleme fiindcă nu am nici un fel de ambiţii; mă aplec cât trebuie, şarpe de dudău să fie alţii, nu râvnesc nici la blidul şi nici la dosarul vecinului. (…) nici de însurătoare nu am a mă plânge: la timp, ca orice om… am cunoscut-o la defilarea de 1 Mai, la 23 August ne logodirăm, la 7 Noiembrie făcurăm şi aşa-zisa nuntă. Mai corect şi mai politic nici că se poate, nu? Nu e ea prea deşteaptă, nici cu hărnicia nu se omoară, îi cam sclipesc ochii la vitrine, când visează frumos numără bani, dar încolo mă scuteşte de aiureli şi ambiţii. Găteşte şi spală cu scârbă, dar destul de bine”. Şi apoi, „în căsnicie, dragostea e asigurată ca şi masa la cantină: te serveşti singur, când vrei, cât vrei, după aceea adio, du-te nevastă, în baie, că de-aia plătim apă caldă. Aprinzi o ţigară sau te întorci pe cealaltă latură. Totul în lumea asta nu e decât muncă şi plictiseală, numai eroii romanelor vechi ştiu să vorbească frumos şi să sufere convingător de parcă i-a făcut Dumnezeu anume ca să repare mediocritatea şi pustiul vieţii de conţopist”. Cât despre gelozie, păi asta „e un lux mic-burghez, ar fi ca şi când te-ai angaja să faci voluntar încă trei norme de suferinţă pe lună. (…) Duşmani nu cred să am, nici nu am avut ocazia să mi-i fac, am stat cuminte în banca mea, nu am lins şi nu am turnat pe nimeni. La cap nu m-am legat nici când m-a durut, gura mi-am ţinut-o în frâu, m-am uitat atent să nu calc pe bătătura cui nu trebuie, nici să cad ca fraier în groapa cu vipere vigilente. Nu-s bisericos, cruce îmi fac numai când mi-e frică sau la zile mari. Şi asta nu pentru că aş crede în viaţa de dincolo (îmi ajunge cea de aici!), ci mai mult aşa, (…) că într-o zi moartea vine şi te înghesuie fără milă într-un cimitir creştinesc, laolaltă cu moşii tăi, care nu prea ştiu carte şi care, când e vorba de cele sfinte, nici de glumă nu pricep… ăsta aş fi: un om dintr-o mie, o nulitate cu un pic de moţ”.
Era greu să-i supravieţuieşti acestei agonii a cărei cauză se ascundea în faptul că „mă ating zilnic de oameni care mint sau poftesc urât”. Erau acei ani „grei ce au urmat după 1950” când trebuia să simţi adânc „frica, oroarea sau ura faţă de orice coală albă ce aştepta cu tupeu şi obrăznicie ca eu să încep aleluia aceea cu «părinţii mei ţărani mijlocaşi, au trăit în cruntă exploatare, muncind din greu»…” în timp ce activista aştepta alături, cu „ovarele hiperlucide”, şi având „trei priviri în ochii ei de culoarea mierei, una cu care te măsoară, alta cu care te îmbie şi te cheamă şi a treia cu care poate oricând să te sfâşie sau să te dea în stambă”.
Dar ce ne mai lamentăm? Nu suntem noi, românii, „creatorii verbului «a curăţa» în sensul de a-i face de petrecanie” cuiva? Astfel că „prezentul nu este decât un «ieri» uitat, tocmai pentru ca un «mâine» să poată fi şi posibil, şi asigurat”. În concluzie, „fiecare om are noaptea şi bună dimineaţa pe care le merită!”
Pentru că „memoria şi imaginaţia” sunt „factori culturali prin excelenţă”, să nu uităm cum au apărut şi „gaiţele de tip nou”, cucoanele „din lumea bună”, nevestele „responsabililor de restaurante sau cantine, coafezele, ginecoloagele, gogoşăresele” etc. Cert este că „nu suntem un popor prea talentat în revoluţii, nouă, până acum, nici o revoluţie nu ne-a prea reuşit”. Nu-i de mirare că „în secolul nostru, specialiştii şi popii de tot felul au luat locul «intelighenţei» din secolul trecut”. În ceea ce priveşte oraşul şi oamenii, de ieri şi de astăzi, trăieşti uneori cu senzaţia volatilităţii în limbaj, comportament, ticuri şi priviri. Pentru un lucid, imaginea şi trăirea se comprimă dureros peste întregul său trup înceţoşîndu-i privirea: „Parcă eram stafii, umblând printre ruinuri, umbre ale unui trecut ce nu mai avea nevoie nici de puterea şi nici de cheful de a reînvia şi de a o lua de la început. Zidurile scorojite ale caselor, gardurile dărîmate, obloanele închise cu drugi de fier ruginit, toate trimiteau spre o balcanie muribundă, spre o lume apusă, condamnată la demolare şi dispariţie”. O viaţă într-o astfel de lume seamană cu prezenţa metaforică a unui lup într-o catedrală ruinată şi părăsită. Lucidul de ieri şi de azi are momente când se simte „identic cu diavolul” din sine şi nu mai poate deosebi „un prost de un deştept, un cinstit de o lichea şi un savant de un Bulă agramat şi fanfaron”. Viaţa pare atunci „a avea o singură speranţă: moartea. Iar istoria va avea şi ea o soluţie: sfârşitul ei, prin victoria ultimelor arme”. Cum, prea mult pesimism? Păi atunci „spuneţi-mi sincer: mă vedeţi pe mine rugîndu-mă unui dumnezeu mic, slab şi speriat, ca să mă scape de un popescu mare şi tare?”.
Popescu cel Mare şi Tare sau dictatura tipului digestiv
Diminuarea educaţiei, pedagogiei, culturii sociale în general a impus în ultimele decenii dictatura tipului digestiv, a micului dictator rudimentar, grobian şi total lipsit de afinităţi culturale. În psihologia „tipului digestiv” domină „arta supunerii şi a disimulaţiunii”. Se ştie că „liberările psihice se obţin prin ritual şi gesturi simbolice”, dar, cu toate acestea, oamenii pot trăi fără probleme de conştiinţă şi în plină „inaniţie culturală”. Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc”. Constantin Beldie afirma că tot ceea ce-şi doreşte un înţelept sunt „o carte bună şi un sân de femeie rară”.
Continuăm să trăim în „epoca atacurilor perfide, chiar în tramvai”, unde, „oamenii nu mai au reţinerile politeţii, nici inhibiţiile moralei religioase”. Din fericire, „oamenii amorfi şi oamenii morţi, prin banalitate, ai societăţilor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie”. Cu condiţia să nu se găsească în funcţii decizionale de prim rang.
Sediul gândirii şi imaginaţiei „tipului digestiv” sălăşluieşte în burtă; acolo se află „chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească” de om amorf, cadavru-viu. „Tipul digestiv” se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de femeia sa, de amanta sa, de prietenul său. Este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, când a spus nu înclină mult spre da.
Ocupaţia princiară a tipului digestiv este „de la buric în jos”, iar calea regală porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros. Ocupaţia favorită este aceea de a „stoarce plăceri din hoitul său, ca dintr-o lămâie”.
După „tipicul latifundiarului”, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muşchi tatuaţi, „tipul digestiv” dispreţuieşte energic munca. „Are relaţii de afaceri în lumea mare unde se plictiseşte. Nu poate renunţa, fiindcă n-ar fi şic.” Nu are prieteni, iar când s-a împrietenit cu cineva, „primul lui gând este să-i seducă nevasta, soacra, doica sau servitoarea, dacă sunt frumoase, pentru a le spurca şi pentru a-şi arăta potenţa. Dacă sunt slute, le pişcă de fese în văzul lumii”.
Cum s-a ajuns aici? Probabil din obişnuinţă. Ne-am dezobişnuit să vedem în jurul nostru oameni bine crescuţi, politicoşi, la locul lor; copii care să vorbească frumos; ne-am dezobişnuit să mai fim oameni. Ne-am dezobişnuit de a mai avea o conştiinţă cetăţenească, nu ne mai considerăm de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societăţi civile libere şi civilizate. Ne-am dezobişnuit să fim cineva şi un simplu număr din ceva, ne-am dezobişnuit să refuzăm sau să ne revoltăm. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului şi specificului sufletului poporului (aşa cum au făcut-o regii nemţi la vremea lor), ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticăloşindu-se – la nivelul de gândire şi simţire al cezarului şi tribului său” de baroni. Nu ar trebui ignorat faptul că „poporul e inclus în istorie, dar, fiind o simplă minoritate faţă de putere, se comportă ca orice sclav: se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul la cartela de pâine şi de tăcere” (I.D. Sîrbu).
Trăim integraţi atât de bine în metafora chinezească: „Semănăm cu viermele călcat de roatele carului regal. Ce poate şti viermele ce este în capul regelui?”. Ce au ştiut zecile de mii de oameni-viermi (pentru rege, se înţelege) când se declama „dormiţi liniştiţi! Noi avem noi grijă de liniştea dvs…!? Şi asta în timp ce „regele” împărţea prada cu apropiaţii săi!
După 1947 am lichidat elitele şi valorile noastre europene, ne-am dezbrăcat de subţirile noastre veşminte de libertăţi şi democraţie, „pentru a ajunge, repede şi pe cheltuiala noastră, la nivelul continental de suferinţă, nerentabilitate, sărăcie … „. Bismarck, la vremea sa, a spus: „Popoarele ar fi înnebunite de spaimă, dacă ar afla cu cât de puţină înţelepciune sunt conduse”. Noi, românii, suntem forţaţi să vizionăm o derulare de spaime căci numai înţelepciune nu se poate citi pe chipurile morbide ale celor care ne conduc.
Nu sunt altceva decât birocraţii unei „dictaturi satrapiale” care dănţuie ideologic sub umbrela „totemismului calmuco-african”, care este clientela de partid. Aşa s-a născut „tipul digestiv”. Prin micul favor, mica ciupeală, micul bacşiş. Aceasta este reţeta „colonialistă prin care se poate alcătui acel alai de imbecili şi lichele de care are nevoie orice tiran, despot sau dictator ca să poată stăpâni peste masele largi ale celor care murmură, şovăie şi înjură. Neputincioşi”. Sunt stăpâni absoluţi peste întreaga suită de accesorii care se numesc, social vorbind, privilegii: uniforme, decoraţii, titluri şi funcţii, şoferul, vila, maşina, celularul, secretara, iscălitura, prezidiul, tribunele, microfonul apoi copiii, rudele, cumnaţii şi, nu în ultimul rând, casa de odihnă, casa de oaspeţi, casa de nebuni, spitale speciale, doctori speciali, medicamente speciale… etc. Astfel, „orice român poate ajunge un moromete, dacă se lasă morometizat de o soţie, prieten sau de o ispită. Orice moromete poate ajunge ciocoi, fiindcă el poartă în traistă condeiul sau pulanul de ciocoi. Dar nici un moromete sau ciocoi nu mai poate redeveni un român oarecare; chiar dacă e trimis la munca de jos, el rămâne un hibrid şi un deşeu nerecuperabil”. Ce este de făcut cu imensitatea de deşeuri morometizate care conduc astăzi ţara noastră, până la cel mai mic detaliu birocratic? Deşi orice popor „îşi are comedianţii săi pe care îi şi întreţine”, este „absurd să sperăm că nişte comedianţi vor putea să întreţină un întreg popor” (I.D. Sîrbu).
„Ultimul cuvânt” al „tinerei generaţii”
„Ultimul cuvînt” al „tinerei generaţii” de odinioară este similar cu primul strigăt al tinerei generaţii de azi. Deşi „fac oamenii ce pot. Nu-s ei de vină!”, avem persistenţa unei spaime „care paşte mai presus de orice tânăra generaţie de intelectuali” şi anume, ratarea! „Ratare care nu-nseamnă deloc insucces social, neascensiune politică sau literară; ci o anumită prăbuşire lăuntrică în raport cu o anumită icoană pe care o porţi în suflet despre tine. Şi nu atît o prăbuşire a ta însuţi, cît o prăbuşire a icoanei care te susţine!” (Mircea Vulcănescu).
Ratare definită de Bacovia ca o veşnică învârtire într-un „cerc barbar şi fără sentiment” în „ţara grozavului întuneric” unde tinereţea este „streină de plăcere” şi plină de „zbucium şi de durere” (Ştefan Petică). Ratare care îmbracă vălul unei „tinereţi ciudate” copleşită de o „moarte cotidiană” (Dinu Pillat).
Dintotdeauna mizeria este tot ce avem căci „nu vedeţi că nici nu suntem luaţi în seamă atât timp cât rămânem intelectuali?!”. Ne pândeşte „ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimaţi, asta suntem” (Mircea Eliade). Cauza acestei realităţi seculare sălăşluieşte în „destinul vieţii sociale româneşti” unde „politica trivializează totul; pentru că tot ce e cultură, aspiraţie către valori, spiritualitate pură, tot ce nu e utilizabil în vreun fel, e marfă fără căutare…” (Mircea Vulcănescu).
Scriitorul I.D. Sîrbu descrie eşafodajul social românesc al anilor 1970-1990 astfel: „Crudul adevăr” este că 50% din populaţia noastră e alcătuită din – ca să mă exprim cu fineţe, ca să nu jignesc – din nişte indivizi sub-inteligenţi. Cretini, garaveţi, papă-lapte, burtă-verde, gogomani, haple. Recunoşti, nu? Şi, în acelaşi timp, dar în altă ordine de idei, circa 30%, poate chiar mai mult, sunt hoţi, şmecheri, lichele, pramatii. Mai adaugă procentul obligatoriu de escroci din naştere, de parveniţi, de turnători şi şnapani, de demagogi şi fâlfâiţi, huidume, troale, fufe, tufe, sferto-docţi, căcănari, linge-blide. Adaugă la aceştia stocul de popi, ofiţeri, artişti (manelişti n.m.) – şi, uite dragul meu coleg, obţii frumos şi repede o imagine aproape exhaostivă şi inhaostivă a ceea ce noi, când ne grăbim la şedinţe, numim superficial popor. (…) Dacă ne-am pune să sacrificăm numai proştii şi lichelele – nu şi celelalte categorii negative – am risca piederi demografice mai mari decât am avut după cele două războaie mondiale victorioase” (Lupul şi Catedrala, pp. 130-131).
Începând cu mijlocul anilor ’40 cu extensie până astăzi, cu variaţii ale violenţei şi ale absurdului social, categoriile sociale de reală valoare – de altfel destul de subţiri demografic – au fost distruse cu bună ştiinţă, iar în ultima vreme sunt ţinute la distanţă de vârful piramidei sociale. Parafrazându-l pe N.T. Orăşeanu, în această ţară „masa celor cu merit” nu există căci aceştia „nu au astăzi căutare”. Dar vor avea oare? Posibil atunci când „oamenii cinstiţi, inteligenţi şi bine pregătiţi, care, prin simpla, dar cinstita şi dezinteresata lor dragoste de idee şi ţară, să înlocuiască proştii, brutele şi ageamiii care, profitând de conjunctură, s-au înfipt şi la pâine, şi la cuţit” (I.D. Sîrbu).
Pentru o reală schimbare ar fi necesară şansa unui eveniment istoric sub a cărui „înrâurire sufletească” să se „modifice felul de a fi al celor care iau parte la dînsul”. Să considerăm schimbările din decembrie 1989 evenimentul istoric potrivit schimbărilor radicale, dar „lucrurile se petrec cu totul altfel”. De ce? Pe de o parte, „cu cât un om are o mentalitate mai formată, cu atât influenţa evenimentelor e mai mică asupra lui (vezi sloganul Noi muncim. Nu gîndim! n.m.) şi pe de altă parte, „cu cât capacitatea lui de reducere a întâmplărilor e mai intensă şi plasticitatea lui intelectuală e mai redusă”. (M.V.) Cu alte cuvinte, „influenţa maximă a istoriei se resimte în perioada adolescenţei”. Adolescenţii din 1989-1990 sunt în pericol de a fi metamorfozaţi în ciupercari şi căpşunari căci, vorba unui refren, „ţara te vrea prost” şi manipulabil. Astfel devine explicabilă „deprimarea care cuprinde pe orice tânăr întors de la studii, umbra ratării lui faţă de orgia politicienească ce se desfăşoară în toate părţile” (Mircea Eliade), iar „comportarea extremistă” reprezintă „reacţiunea împotriva mizeriei şi foamei, pe de o parte; revolta împotriva profitorilor de tot felul, pe de alta” (Mircea Vulcănescu). Salvarea generaţiilor active, dinamic intelectual în general şi a generaţiilor tinere în special constă „într-o solidarizare de breaslă a valorilor” care să respingă în bloc favoritisimul, nepotismul, necinstea, demagogia. Toate acestea formează eşafodajul unei corupţii „cinice şi tradiţionale” de tip feudal. Dacă coalizarea solidarizării de breaslă a valorilor eşuează (şi din cauza politicii oficiale dusă cu bună ştiinţă împotriva ei, n.m.), atunci avem „destinul celei mai triste generaţii, pe care o pândesc foamea şi ratarea iremediabilă” într-o perpetuă „ţară a măgarilor”.
Din nefericire au rămas „numai câţiva izolaţi care continuă cu probleme serioase, însă pentru aceştia vieţuirea într-un astfel de mediu a devenit o imposibilitate”. Aceasta în timp ce politicienii „sunt nişte nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic, incapabili să depăşească ideea vulgară de eficienţă. Din acest motiv, valorile politice sunt la periferia valorilor spirituale, iar a vorbi de primatul politicului echivalează cu un elogiu al platitudinii, nulităţii şi exteriorităţii”. Într-o astfel de atmosferă „nu au ce căuta decât mediocrităţile” deoarece „înspre politic nu evoluează decât oamenii fără substanţă şi fără posibilităţi interioare, cu rezerve lăuntrice inexistente, incapabili de cea mai măruntă problematică”. Faptul că în România „problemele n-au nici o valoare decât puse în legătură cu realităţile de la noi” putem vedea în aceasta „încă un triumf al spiritului politic. Vă mai miraţi, atunci, de ce totul e caricatural, compromis şi fad?”. Or, dacă o generaţie care-şi trăieşte universul într-un astfel de context „caricatural, compromis şi fad”, nu-şi doreşte şi „altceva decât ceea ce primeşte, ar însemna că-şi recunoaşte ea însăşi, prin aceasta, inutilitatea de a trăi!”. O inutilitate care se defineşte prin „lipsa de scop” a tinerilor smulşi din mediul lor spiritual, „dezrădăcinaţi, dezaxaţi, rupţi de credinţa părinţilor lor şi din privegherea dragostei acestora şi aruncaţi pe drumuri, în nădejdea unei îmbunătăţiri iluzorii a stării lor materiale, ajunşi să-şi dispreţuiască părinţii, să se ruşineze de ei, fără a izbuti să se integreze, în schimb, altundeva, plutind fără rost, lucid de goliciunea lui spirituală, vânător al unei ratări sigure şi fără leac!”.
Dar să ne silim să fim oameni de nădejde căci „un om de nădejde nu poate spune niciodată că nu mai este nimic de făcut. Chiar împotriva evidenţei” (Ultimul cuvânt).
