A început numărătoarea inversă pentru românii care trebuie să-și monteze repartitoare până în 31 decembrie. Cei care nu se conformează riscă amenzi de până la 1.000 de lei.
Cum funcționează repartitoarele de căldură
În blocurile cu sisteme de încălzire comune, locatarii primesc facturi de energie care arată o pondere calculată din căldura utilizată, indiferent de consumul lor individual. Repartitoarele de costuri de căldură sunt mici dispozitive electronice, care sunt instalate direct pe calorifere și detectează puterea termică a fiecărui calorifer din apartamente. Acestea pot fi folosite pe toate tipurile de calorifere, dar nu și pentru încălzirea în pardoseală. Apoi, facturile la energie sunt calculate prin împărțirea costului total pentru încălzirea clădirii, proporțional cu măsurătorile repartitoarelor. În cele din urmă, locatarii care primesc date exacte de utilizare sunt capabili să modifice obiceiurile lor de utilizare, pentru a-și reduce direct facturile la energie. Capacitatea de a colecta date live permite proprietarilor și administratorilor de facilități să trimită chiriașilor facturi regulate și precise de energie. Apoi, aceste informații pot fi folosite pentru a înțelege de ce și unde performanța energetică este slabă, astfel încât planurile de acțiune să poată fi elaborate pentru a aduce îmbunătățiri.
Dezavantajele repartitoarelor de căldură
Măsurarea transferurilor de energie termică este dificilă; aceasta nu se poate face cu un singur senzor, pentru că nu există o mărime fizică fundamentală, ci una derivată din altele. În special, transferul de energie termică printr-un corp de încălzire (cum ar fi un calorifer, care are ca mijloc de transport un mediu fluid, ca apa), este o funcție a diferenței de temperaturi de intrare și de ieșire și a debitului mediului prin calorifer, adică a cantității de mediu care trece într-o unitate de timp (de exemplu, litri pe secundă). Măsurătorile temperaturii (în special cu senzori electronici) și debitului sunt destul de dificile; atingerea unor niveluri ridicate de precizie nu este banală.
În mod ideal, instrumentul care ar trebui utilizat pentru acest tip de măsurare se numește calorimetru sau contor de căldură. Este aparatul ideal deoarece are trei sonde care măsoară cele două temperaturi și debitul instant. Procesorul său citește semnalele de la cele trei sonde și le combină, pentru a prelua puterea termică și energia termică într-un interval de timp dorit. Cu toate acestea, acest dispozitiv nu poate fi utilizat în clădiri în care circuitul de distribuție hidraulic de încălzire centralizată este de tip vertical. Aceste circuite sunt caracterizate de un număr de perechi de țevi calde (de ieșire) și mai reci (de retur) de-a lungul verticalității, pentru fiecare calorifer de pe același etaj. Cu alte cuvinte, fiecare calorifer de pe același etaj este conectat la o pereche distinctă de țevi verticale. Acest tip de fiting a fost folosit până în anii ’70 și ’80 în clădirile rezidențiale, în unele țări chiar mai târziu, și funcționează pe fiecare calorifer. Nu este ușor să transformi sistemul de încălzire dintr-unul centralizat, într-unul „autonom”, funcțional.
Singura repartizare justificata a energiei termice consumata este pe suprafata locuita. Restul este prosteala si invitatie la furat la unii care n-au bani sa-si tina masina in parcare, macar. Oricine contesta genul asta auristic de facturare are castig. Bolovanii astia nu stiu ca peretii apartamentului in care vietuiesc ca ramele nu le apartin, macar. Dar, sa le dam senzatia ca sunt mari co-proprietari unora ingroziti sa plateasca incalzirea. La tara, bre, pe lemne, in sura, acolo va este locul.