Reţeta comuniştilor: Intelectualii terorizaţi cu ajutorul intelectualilor

„TRĂDĂTORI ŞI RENEGAŢI: EMIL CIORAN

Din şleahta detractorilor trădători şi renegaţi care s-au lepădat de ţara românescă pe care astăzi încearcă să o împroaşte cu noroi face parte şi un neînsemnat scrib, pe nume Emil Cioran, aşa-zis filozof al unui curent decadent care se intitulează „existenţialism”. Nu e locul aici să discutăm temeiurile filozofiei existenţialiste, această floare de mătrăgună crescută pe putrefacţia regimului capitalist. E destul să spunem că existenţialismul, la modă azi în Occident, e o filozofie a disperării, născută din sânul unei societăţi în agonie, incapabilă să găsescă o soluţie mântuitoare contradicţiilor antagonice în care se zbate. Din această pricină, el evadează din cugetarea logică şi se satisface în aiureli subiectiviste pe tema grijei, a spaimei de moarte, a scârbei de a exista, ca eşec repetat al vieţii burgheze şi culminează jonglând cu neantul. E necesar să subliniem că pentru psihologia epavelor politice, de care ne ocupăm, nimic nu era mai potrivit decât această filozofie a disperării existenţialiste în care Emil Cioran înfofoleşte infamia apostaziei şi a renegării.

În fond e vorba despre o mentalitate primitivă, rudimentară, care reacţionează negativ la prima contradicţie a intereselor. Marii exploratori ai pământurilor nou descoperite relatează că triburile înapoiate de odinioară cădeau în adorare în faţa medicilor europeni când aceştia îi vindecau de boale; dar îndată ce medicii se arătau neputincioşi, primitivii îi acuzau de rea voinţă şi se răzbunau antropofagic. România a fost bună atâta vreme cât toţi paraziţii beneficiau de proverbiala ei îngăduială. România nu mai e bună de când s-a purificat de bureţii şi de gângăniile parazitismului.

Emil Cioran, „filozoful” de azi al demenţei apostatice, a fost un parazit ca oricare altul. Purtând încă de tânăr fermentul descompunerii morale, a beneficiat de burse copioase pentru studii în Germania, trimis de partidul naţional-ţărănist, împreună cu alţi tineri ardeleni, în scopul de a-şi pregăti o serie de intelectuali, fiindcă partidul era nespus de sărac în cărturari cu prestigiu. Tipărise o cărţulie în care se voia cugetător şi pusese un titlu răcnit din bojoci: „Pe culmile disperării”, ca să izbească atenţia publică, fiindcă debutantul era un ambiţios flămând de notorietate. Faptul era o poză, era o farsă inofensivă, dar nu e mai puţin adevărat că el conţinea simptomele unei timpurii dezagregări lăuntrice. Contactul cu existenţialismul german i-a adâncit acest proces de descompunere şi „disperatul” precoce şi-a găsit leacul în tirania hitleristă, pe care o glorifica în scris cu fraze ca acestea: „România a stat în umbra Franţei, în loc să stea în umbra lui Hitler!”.

Întors în ţară, cu ambiţii filozofice şi politice, a uitat de „binefacerile” naţional ţărăniste şi a trecut cu tot bagajul existenţial în tabăra Gărzii de Fier, îmbrăţişând cu cinică dezinvoltură criminalitatea legionară. De la hoţia ţărănistă la omorul gardist era o linie descendentă, paralelă cu procesul dezagregării morale. Emil Cioran nu face parte dintre tinerii care au îmbrăţişat legionarismul înşelaţi de iluzia mântuirii naţionale în care se învăluia meşteşugit un ucigaş de rând cum a fost Corneliu Zelea Codreanu. El era perfect conştient că măduva acestei organizaţii era criminalitatea. Şi, totuşi, s-a făcut adorator al unui asasin terorist în râvna de a se impune cât mai iute ca „filozof” al anarhiei legionare pe fundalul macabru al sângelui vărsat şi de a face o carieră cât mai rapidă. Aderenţa lui era şi calculul interesat, dar şi afinitate morbidă a unei naturi decadente. A scris pentru legionari penibila bâlbâială filozofică „Schimbarea la faţă a României”, în care nu izbuteşte să articuleze absolut nici un gând limpede. Cartea e o adevărată detractare nu a politicianismului spoliator, ci a întregului popor român căruia nu-i găseşte nici o calitate. Chiar muzica noastră populară îl dezgustă şi îl enervează pe Emil Cioran, părându-i-se lipsită de patetismul morbid care aţâţă chefurile disperaţilor spre sinucidere. Renegatul zgomotos şi cinic de azi e detractorul virtuţilor româneşti de acum un sfert de veac. Cu toate acestea, Horia Sima, cocoţat la guvern de Gestapoul lui Himmler, în 1940, l-a trimis pe Emil Cioran la Paris ca ataşat cultural – ca exponent al „spiritului românesc” şi propagandist al drepturilor noastre călcate în picioare. Activitatea lui în Franţa ca însărcinat oficial atinge culmea inconştienţei. Era gras plătit, chefurile se ţineau lanţ, în stare bahică, degeneratul acesta calomnia şi ponegrea poporul român ca pe un conglomerat inferior şi nevrednic de o viaţă independentă. Pentru ticăloşia lui, imediat după rebeliunea legionară, a fost destituit telegrafic.

Lipsit de axa morală, care dă simţul răspunderii, Emil Cioran se dovedise un juisor ordinar, un profitor şi un parazit pe mizeria politică în care se zbătea ţara în acea vreme. Dispreţul cinic faţă de propriul său popor nu-l împiedica să-şi facă mendrele pe banul statului, într-o epocă de tragedie naţională. Această insensibilitate de brută e comună tuturor legionarilor care au guvernat sub ocrotirea hitlerismului dominant, terorizând, jefuind ca în codru, şi măcelărind în masă. Pentru ei, inclusiv pentru Emil Cioran, solidar în crime cu ei, ţara aceasta n-a fost decât o pradă bestială, părăsită prin constrângere, pentru a deveni fugari, trădători, vânzători şi renegaţi.

Când totul s-a sfârşit, Emil Cioran a devenit, ca publicist de limbă franceză, teoretician al acestei mentalităţi descreierate, eminamente legionară. Gândindu-se de bună seamă la şeful său politic, Horia Sima, el scrie: „Acela care n-a cunoscut ispita de a fi întâiul în cetate, care nu cunoaşte chinurile şi deliciile setei de putere, nu va înţelege nimic din jocul politic… nu va ghici elementele din care se compune ARTA DISPREŢULUI”. Cu alte cuvinte, pentru Emil Cioran, a guverna înseamnă a dispreţui poporul, batjocorindu-l, spoliindu-l şi ucigându-l, exact cum au făcut legionarii. A guverna e totuna cu a teroriza. Cu propriile sale cuvinte, a pune poporul „în cămaşa de forţă obligatorie”. Cameleonizat în „filozof” francez, Emil Cioran a devenit apologetul ferocităţii legionare şi justificatorul camuflat al asasinului Horia Sima, pe care, fără să-l numească, îl preamăreşte ca pe un „tiran”. Tirania e marea admiraţie a acestui „filozof” cu gusturi perverse de mazohist politic.

Dezrădăcinat din comunitatea naţională cu întreaga categorie de trădători şi spioni, Emil Cioran s-a transformat din detractor în renegat ostil poporului român. Dacă ceilalţi s-au renegat prin fapta mârşavă a calomniei şi a spionajului, el s-a degradat prin declaraţii răsunătoare, făcute pe plan „filozofic”. E un exhibiţionist cu orice preţ, numai pentru a atrage atenţia asupra sa, vrând să se dea drept un personaj extrem de original şi de interesant. Neputând s-o facă prin forţa confuzei sale cugetări, o face prin forţa cinismului senzaţional. Un om care se leapădă de naţia sa constituie într-adevăr un caz extrem de rar, un caz excepţional. Lumea se adună în jurul unui monstru expus într-o menajerie de varietăţi, în afară de ordinea naturală a lucrurilor. Emil Cioran a învăţat arta exhibiţionismului de la marchizul de Sade sau de la Cassanova, care şi-au descris singuri, fără ruşine, crimele şi aventurile, în setea de celebritate. Mai decăzut decât aceştia, el se expune curiozităţii publice prin următoarea neruşinare: „Mărturisesc că am considerat ca o ruşine faptul de a aparţine unei naţiuni, care e o oarecare, unei colectivităţi de învinşi, asupra originii cărora nu-mi era îngăduită nici o aluzie. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că noi ne tragem din drojdia barbarilor, din pleava marilor năvăliri, din acele hoarde care, neputincioase să-şi continue drumul spre apus, s-au pitulat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, căutându-şi culcuş ca să dormiteze, masă de dezertori la marginile Imperiului, golănime spoită cu un pospai de latinitate. Aşa trecut, aşa prezent. Şi aşa viitor”.

Curioşii care se amuză citind cartea lui Emil Cioran nu ştiu că poporul român a devenit subit o „adunătură” de „golani” fiindcă l-a destituit telegrafic dintr-o sinecură de parazit inconştient, forţându-l să-şi câştige pâinea pribegiei prin elucubraţii cum sunt cele de mai sus. Ignorând cauza lepădării neruşinate, ei se minuneză de cinismul monstruos al declaraţiei şi rămân în urmă cu scârba pe care o ai faţă de orice renegat.

Fostul securist bugetar al României vechi, rămas suspendat în aerul exilului voluntar, se consideră un nenorocit, un „disperat”, incapabil să ia viaţa în piept şi să lupte cu soarta. În termeni împrumutaţi din filozofia existenţială, în special de la gânditorul german Jaspers, Emil Cioran îşi deplânge liric „eşecurile” prin mărturisiri publice, recunoscându-se trândav, pasiv, „indolent”, „îngrijorat”, „degradat”, neputincios în faţa noii situaţii, pe care o numeşte un „destin inevitabil”, sub greutatea căruia, „resemnat”, se dă bătut ca un fatalist oriental.” (Nichifor Crainic, „Glasul Patriei” nr. 234, 1 iunie 1962)