Revenirea la rațiune

Se clamează frecvent astăzi revenirea la rațiune. Se observă ușor, însă, că prea puțini sunt gata să-i facă față. Unii o invocă doar pentru a justifica starea pe loc.

Să lămurim lucrurile. Trăim în societăți rezultate din modernizări. Aceasta face ca rațiunea („gândirea”, „Denken”, „thinking”,„pensée”, în unele echivalări) să fie mai mult decât o facultate de cunoaștere – alături de sensibilitate, intelect, inteligență, imaginație. Ea ține, firește, de mintea omului, dar include o viziune asupra realității și un proiect al organizării vieții. Cine îmbrățișează rațiunea își asumă o lume regizată de cauze și ordonată de legi a căror cunoaștere este indispensabilă, în care libertatea și drepturile individuale, respectul proprietății, economia concurențială, legalitatea, democrația în decizii de interes public, suveranitatea statului, cooperarea națiunilor sunt repere. Rațiunea este totodată voință de rațiune, încât cine o revendică își asumă convertirea de valori în realități.

De aceea, reducerea a ceea ce este rațional la trăirile de certitudine ale cuiva este de fapt în contratimp cu modernitatea. Cogito-ul cartezian este punct de plecare, dar nu sfârșitul în stabilirea a ceea ce este real. Nici reducerea rațiunii la proceduri nu duce departe. În ansamblu, proceduralismul este cale spre adevăr, dar nu adevărul. Ca să formulez simplu, aderența la rațiune este plină de exigențe care duc mereu dincolo de ceea ce se acceptă la un moment dat. Rațiunea include deschiderea fără rezerve spre fapte și, la nevoie, critica și schimbarea a ceea ce este.

Și în privința rațiunii se învață din experiențe. Una din lecțiile majore ale ultimelor două secole este aceea că rațiunea nu se lasă redusă la un singur fel de a fi rațional (A. Marga, Raționalitate, comunicare, argumentare, 1992), cum s-a crezut. Una este raționalitatea pe care o aplică cel care transformă materiale diverse într-un motor, alta este cea aplicată de cel care organizează o comunitate, alta este cea pusă în lucru de cel care vrea să se ia decizii prin dezbatere, alta este raționalitatea creării unei opere de sculptură, alta este raționalitatea celui care își asumă ceva pe lume ca absolut, alta este raționalitatea celui care caută emanciparea de forțe exterioare. Rațiunea însăși s-a diferențiat în raționalități – instrumentală, strategică, comunicativă, dramaturgică, reflexivă și raționalitatea în raport cu absolutul. Diferitele raționalități sunt manifestări ale unei rațiuni, dar au, fiecare, criterii proprii, fie și atunci când aceeași minte le gândește.

Raționalitatea s-a diferențiat, dar au proliferat abuzuri în jurul tipurilor ei. De pildă, se aplică instrumentalizări de cetățeni, în loc de democrație, se vrea anularea opiniei celuilalt, înainte de a comunica cu el, se vor performanțe în competiții prin simplă ideologie, se ia ca ceva de neschimbat ceea ce a decis cineva, se vor opinii proprii înainte de a învăța. Nu are cum să fie de partea rațiunii cine nu înțelege aplicarea legitimă a fiecărui tip de raționalitate. Relaționarea tipurilor nu este deloc simplă, dar, odată cu cultura, se poate învăța.

Anii optzeci au schimbat lumea încât societățile au revenit, benefic, la proiectul modernității și la înțelegerea rațiunii pe care aceasta a inițiat-o. Constituțiile statelor au fost așezate pe doctrina drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului, națiunile s-au asumat pe sine, statele s-au democratizat, cooperarea a înlocuit confruntarea, argumentarea a fost preferată dogmatismului, cu toate implicațiile. Rațiunea a sărbătorit un nou triumf în istorie.

În anii recenți, însă, această evoluție salutară a fost curmată. După ce cooperarea anilor nouăzeci, instalată prin acordurile Nixon-Mao Zedong – Ciu Enlai (1972), Reagan-Gorbaciov (1985) și Bush-Gorbaciov-Kohl (1989 și anii următori), a fost înlocuită cu confruntarea supraputerilor, s-a ajuns la scindarea lumii din zilele noastre și la actualele războaie. Iar azi ne aflăm în pragul războiului nuclear.

Dar s-a ajuns și în punctul în care, în însăși numele democrației, se recurge la abuzuri aproape fără precedent. Ajung la decizii unii care caută anihilarea libertății și a drepturilor altora, își urmăresc rivalii politici cu procurori și judecători aserviți, ocupă mass media cu falsificări metodice și caută să estompeze opiniile contrare prin dezinformare organizată. Se fac distincții fără acoperire factuală, precum „democrație-autoritarism”, iar cetățeni care respectă Constituția sunt stigmatizați drept „extremiști” sau „naționaliști”.

A trebuit să vină competiția electorală din 5 noiembrie 2024 din Statele Unite, pentru alegerea președintelui și a unei părți a Congresului, pentru a se recunoaște ceea ce s-a petrecut până și în democrații consacrate: formarea în timp a unui „stat profund (deep state)” în pofida Constituției și subminarea libertăților. Măsurile preconizate ca antidot (vezi Donald Trump’s 10-Point Plan to Dismantle the Deep State Revisited, November 8, 2024) – demontarea „statului profund”, curățarea aparatului securității naționale și intelligence și readucerea serviciilor sub controlul Congresului, reforma sistemului de siguranță națională, oprirea fake news-urilor generate de agenții întregi, solicitarea adresată Congresului de „a stabili un sistem de audit independent care să monitorizeze continuu agențiile de intelligence pentru a se asigura că ele nu spionează cetățenii și nu organizează campanii de dezinformare împotriva poporului american” și altele – ne arată unde s-a ajuns în malformarea democrației. Alte măsuri denotă cât de acută a devenit nevoia de a reafirma libertatea de exprimare și de revenire a mass media la misiunea originară de clarificator al situațiilor.

Se pot discuta vederile și personalitatea lui Donald Trump. Ele se vor discuta cu fiecare manifestare. Nu se poate însă contesta că a câștigat alegerile prezidențiale din 2016 și 2024 pentru că a captat, în pofida convenționalismului, teme de viață cruciale ale timpului actual și a propus rezolvări. Deja cartea sa Crippled America – How to Make America Great Again (2015) le conține. Cum am subliniat la timp (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017), Donald Trump constată că delocalizarea și liberalizarea comercială, antrenate de globalizare, afectează economiile naționale. El a observat că degradarea politicii în „corectitudine politică (political correctness)” are urmări grave. Mulți activiști, jurnaliști, formatori de opinie se drapează cu principii care au trecere, sub care comit însă malversațiuni respingătoare, iar fenomenul este departe de a rămâne american. În același timp, Donald Trump a semnalat direct că, în societatea mediatică, faptele depind de mediatizare și a deschis critica exploatării mercantile a acestei situații. El a adresat una dintre cele mai severe critici corupției din sferele guvernamentale și a argumentat oportun că ne aflăm în faza declinului neoliberalismului și că, așa cum se petrec lucrurile, schimbarea cuprinzătoare este imperativă.

Cum spun cei mai mari gânditori de azi, se stă în brațe cu un derapaj al democrației pe care prea mulți îl iau ca ceva ineluctabil, ba chiar îl justifică. Dacă este să-i stabilim originea, este clar, după toate datele, că este vorba de părăsirea explicită, odată cu Joe Biden, a proiectului democrației ca formă de viață – elaborat de unul dintre cei mai mari gânditori ai democrației americane, John Dewey – în favoarea perorațiilor lui Karl Popper în jurul reducerii rațiunii la folosirea unei metode izolate de conținut. Aceasta alimentează dogmatismul actual și confundarea rațiunii cu ceea ce crede un grup. Istorici ai concepțiilor politice (Henning Ottmann, Geschichte des politischen Denkens, 2012) au observat că aici necunoașterea istoriei duce aici la erori.

În ultimii ani, nemulțumirile cetățenilor s-au extins, în multe țări. A devenit tot mai clar că între a face temenele unei realități depășite, tot mai distopică, și a te apleca asupra ei, a o critica și a o schimba, rațiunea este pentru a doua cale.

Distopia – situația în care oamenii suferă abuzuri din partea altora – este azi temă la ordinea zilei. Potrivit unei interpretări, ea ar fi indusă de inteligența artificială. Englezii Mustafa Suleyman și Michael Bhaskar, autorii unei cărți de rară penetrație (The Coming Waves, Crown/Penguin, Random House, 2023), ne spun că inteligența artificială periclitează statele naționale și, prin intermediul lor, ordinea lumii. Atacurile cibernetice, războaiele automatizate, pandemii create artificial, răspândirea autoritarismului, luarea sub control a vieții private a oamenilor au intrat deja pe agendele zilei. „Aceasta este dilema centrală: o puternică generație tehnologică duce umanitatea, mai devreme sau mai târziu, fie într-o direcție catastrofală, fie într-o direcție distopică”. Desigur, dilema momentului!

Distopia nu vine însă numai din expansiunea neluată sub control a inteligenței artificiale. Ea vine și din alte direcții. Care sunt acestea?

Democratizarea realizată din anii optzeci-nouăzeci până azi a fost posibilă pe fondul înțelegerilor internaționale. Privind retrospectiv și citind memoriile unor responsabili de atunci (de pildă, Bill Clinton, My Life, Hutchinson, London, 2004), îți dai seama unde, după înțelegerile Bush-Kohl-Gorbaciov, au început divergențele, care au înaintat până la ruptura din viața internațională de azi. Relansarea temei anilor treizeci, după care „unele țări sunt prea mari”, și resuscitarea altor teze ale acelorași ani, au agravat ruptura. Adevărul este simplu: unde nu este înțelegere pe bază de respect mutual între națiuni nu poate fi democrație.

Rațiunea presupune o sferă a vieții din societate în care cetățenii maturi, înzestrați cu drepturi și libertăți inalienabile, dezbat chestiuni de interes public și adoptă decizii conform argumentelor mai bune. Între timp, această „sferă publică” a intrat în declin (Jürgen Habermas, Strukturwandel der Offentlichkeit, 1953) sub dubla lovitură a concentrărilor de putere economică și a instrumentalizării mass media. Cetățeanul este puțin consultat și se refugiază în sfera vieții particulare.

Nietzsche a anticipat scăderea nivelului cultural pe măsura înaintării modernității și a acuzat expansiunea mediocrității. Alții au tematizat stupidocrația ( Carlo M. Cipolla The Basic Laws of Stupidity, 1976). După ce, în 1984, gânditori de referință au spus în Parlamentul Spaniei că, odată cu secarea energiilor schimbării, scade nivelul decidenților, tema a revenit. Cercetători recenți semnalează că societăți dintre cele dezvoltate devin „mediocratice” (Alain Deneault, La médiocratie, Lux, Quebec, 2016) și plătesc costurile slabei calificări a decidenților.

În anii nouăzeci era răspândită speranța că se lasă în urmă societăți cu o cultură întârziată în năravuri depășite și se intră într-o societate care va întâlni dificultăți, dar nu va repeta tare vechi. A intervenit însă, între altele, „cleptocrația” – obținerea ilicită de beneficii (bani, plasarea în posturi publice etc.) ca efect al ocupării unei funcții publice în conlucrare. Cleptocrația s-a extins și în țări ce păreau imunizate (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security (W.W.Norton & Company, New York, London, 2015), în care „beneficiile” se împart între „binevoitori” externi și corupți interni, deveniți complici.

Integritatea s-a topit într-o comercializare a valorilor, încât s-a intrat într-o „societate a minciunii”. Istorici de prim plan (Wolfgang Reinhard, Unsere Lügen Gesellschaft, Murmann, Hamburg, 2006) acuză trei fapte legate: extinderea fără precedent a minciunii; complicitatea celor ce mint și a ce­lor care se lasă mințiți; „inaptitudinea” pentru politica ce se duce a celor care nu acceptă minciuna, mai cu seamă în această epocă, în care politica s-a despărțit de probleme de conținut și a devenit simplă „luptă între persoane”.

Democrația este legată de argumentare în chestiuni de interes public, spre a da curs soluțiilor mai bune. Argumentarea sănătoasă este parte a democrației ce se respectă pe sine. Dar, după ce rațiunea modernă a făcut din logică etalon al culturii, azi se revine la epoci revolute sub multe aspecte: confundarea distribuirii de știri cu argumentarea, apoi considerarea argumentărilor precare ca demonstrații, pentru ca șirul să continue, tehnic vorbind, cu „eroarea statisticii tendențioase”, „ignorarea tezei”, „ratarea subiectului”, „argumentum ex silentio”, „eroarea obiecțiunilor”, „sofismul omului de paie”, „non sequitur” (A. Marga, Soarta democrației, 2022). O mulțime de sofisme au ocupat mințile și viața publică și condamnă democrația la a deveni simplu decor.

Există în viața internațională actuală un apel la „realism politic” (John Mearsheimer, Steven Walt), care are drept postulat considerarea intereselor de mare putere în explicarea evenimentelor majore. Optica este bine argumentată, numai că ea are nevoie de încă doi pași. Realitatea nu o mai creează doar existența marilor puteri, ci și lupta reluată, cum a anticipat deja Nietzsche, pentru „dominarea Pământului”. În plus, dacă rațiunea preocupă, atunci trebuie spus că „realismul politic” are de încorporat și un „realism democratic”.

Faptele care alimentează astăzi distopia și obligă la rațiune sunt mai multe, desigur. Dar și numai aceste șiruri pot duce azi la o societate distopică. Și vor duce dacă nu există tăria culturală, etică și civică de a observa nu numai reușitele, ci și eșecurile și de a concepe competent ceea ce este de făcut. Modernitatea nu pică de undeva; pentru ea și pentru raționalizările pe care le-a conturat trebuie luptat.

Lumea nu este „plată”, cum s-a crezut sub globalizare, nici „curbă”, cum s-a replicat, ci are nevoie de respectul individualității – personale, comunitare, naționale. Așa stând lucrurile, optimă este revenirea de la fragmentări, abdicări și compromisuri păguboase, de care s-a umplut viața societăților de astăzi, la rațiune înțeleasă la propriu. Doar acolo unde realitatea este preluată ca întreg poate fi vorba de rațiune. Numai în orizont lărgit rațiunea își face loc.

Oportunismul nu a scos vreo societate din neajunsuri. Nici obtuzitatea. Criteriile formale și interesul egoist nu ajută performanța, așa cum cunoașterea separată de empatie rămâne superficială. Nu are cum să fie rațiune unde subiectul doar se adaptează la ceea ce este.

Observațiile pe care le-am făcut până aici converg în dreptul adevărului că azi s-a ajuns într-o asemenea situație a vieții încât se obțin rezultate doar prin schimbarea conceptualizărilor cu care se operează. Nu-i rațiune unde nu se respinge explicit falsul, nu-i stat de drept statul care nu este și drept, nu-i democrație fără revenirea la meritocrație, nu-i cetățean acela care nu spune „nu” la contrafaceri, nu-i libertate fără responsabilitate, nu-i morală fără integritate, nu-i operă de artă unde nu se deschid orizonturi.

Mintea liberă, eliberată între timp de inerții culturale și de clișeele ideologiilor și propagandei, a fost și rămâne cheia pentru a scoate din împotmolire societăți întregi. Trăim într-o societate modernă, în care valoarea primă este libertatea persoanei. Oponentul se combate cu argumente, nu cu defăimări sau, mai nou, cu procuratura și poliția. Mai mult ca oricând în epoca modernă, persoana depinde însă de condiții economice, instituționale, culturale controlate de stat. Așa stând lucrurile, „libertatea persoanei” rezistă doar cuplată cu valoarea dreptate și echitate. Azi este clar că „nu este posibilă democrația acolo unde nu-i suveranitate națională”. Nu-i posibilă nici în condiții de confruntare internațională. Decidenții politici se schimbă, dar geografia în care exiști rămâne. În viața societăților actuale, cu aparate de diversiune ce abat mințile de la cerințele rațiunii, contează nu doar valorile, ci și „capacitatea de a le converti în forme de viață”. Această capacitate o asigură, în mod normal, civismul, cultura și buna credință a celor devotați.

Nu este deloc ușor să le asumi în fiecare decizie pe toate. Dar numai îmbrățișându-le rămâi fidel rațiunii.