Nu trebuie să fii un mare psiholog pentru a înţelege preocuparea şi tristeţea oamenilor, e de ajuns să le priveşti chipurile, să discuţi cu vecinii sau prietenii sau necunoscuţii! Invariabil, toţi se plâng de agresivitatea crizei economice, de “nesimţirea” clasei politice şi de absenţa unei soluţii pe termen scurt. Dacă această stare de spirit se manifestă acum, în plină primăvară, când, de obicei, explozia naturii atenua ceva din neliniştea oamenilor, nu ştiu ce se va întâmpla spre toamnă, când vântul şi ploile vor zgâlţâi acoperişul cârpit al şandramalei!Nu poţi să mizezi la infinit pe lipsa de reacţie a celor mulţi, tăcuţi (deocamdată) şi abulici. Masa mare a şomerilor, pensionarilor şi a tinerilor fără viitor ar putea alimenta oricând un curent politic favorabil unei mişcări autoritare, deoarece în România profundă mitul “tătucului” e încă viu, iar nostalgia după “nea Nicu”- mai ales în zonele rurale sau monoindustriale – nu poate fi tăgăduită. Eşalonul secund al PCR şi Securităţii, răspândit în toate partidele, prin aroganţa mârlanului cu stomacul plin, indiferent la suferinţa celuilalt, alimentează visul României umilite şi sărace de a se face “ordine” cu orice preţ, chiar cu revenirea pe scena politică a unui Dictator care s-o scape de datorii şi şomaj!
Teoriile raţionale, democratice nu pot convinge oamenii care nu mai au ce pierde, fiindcă au pierdut aproape totul! România se află în situaţia paradoxală de a nu putea să se întoarcă la trecut (fapt benefic prin context politic), dar nici de a putea să-şi aleagă un viitor luminos. Această criză care se va resimţi puternic până la sfârşitul anului (cel puţin) e potenţată de nepriceperea şi dispreţul aşa-zisei clase politice care a acumulat averi incomensurabile prin metode mai puţin ortodoxe, nesancţionate de justiţie, faţă de propriul popor şi de lipsa oricărei strategii economice pe termen mediu de absorbţie a disponibilizaţilor şi a tinerilor debusolaţi.
Ideea ca fiecare să se descurce cum poate, născută dintr-un penibil darvinism, a eşuat, iar faptul că eşti membru UE nu aduce de la sine bunăstarea utopic râvnită sau noi locuri de muncă. Între aceste rele ale Obiectivităţii se află aproape strivită elita naturală a României, tineri excepţionali răsăriţi prin minune în orice zonă a ţării. Dacă nu ne putem lăuda cu o moştenire glorioasă culturală precum Franţa sau Italia, cu o economie de tip german sau britanic, ne putem lăuda cu aceşti copii geniali care sfidează prin apariţia lor neaşteptata dorinţă uneori, abjectă, dar reală, de a nu-i avea.
Or, reclădirea acestei ţări debusolate pornind de la aducerea în faţă a elitei naturale pune mari probleme “elitei conjuncturale”. Dacă nu faci parte dintr-o gaşcă politico-financiară, ai şanse minime de afirmare, indiferent că ai uimit universităţi occidentale! În locul lor sunt preferaţi inşi vulgari, imbecili notorii, lichele târâtoare doar că nu pun sistemul corupt şi neperformant în pericol. Că acest fapt e criminal pentru viitorul României nici nu intră în “filosofia” clasei politice.
Dacă “tribul” e asigurat , ceilalţi pot pieri. În acest context orice scânteie poate determina o explozie greu controlabilă, iar lipsa unor măsuri coerente în plan economic poate conduce, dacă nu la revoltă, la cealaltă extremă: o implozie psiho-socială, naşterea unui popor de cerşetori! În aceste condiţii dramatice, printe şuşanele televizate, mesaje anecdotico-cretinoide, un popor poate pieri fără a fi distrus fizic, poate pieri sufleteşte.
Viitorul va forţa România să opteze pentru o schimbare radicală sau o blazare asemănătoare anilor optzeci. Fiindcă această stare nu poate fi permanentizată, o furtună neprognozată poate spulbera şandramaua în câteva clipe, iar cei care se simt “protejaţi”s-ar putea să ajungă doar biete gunoaie în bătaia vântului. Grav este că din vina unei minorităţi vanitoase şi slab pregătite ne tranşăm (pentru a câta oară?) elita naturală. Din păcate (pentru unii) sau fericire (pentru alţii), timpul şi vremurile nu mai pot să aştepte.
