Aurul este în pământ şi tensiunea pluteşte în aer. Oamenii se uită în stânga şi în dreapta. Parcă nimeni nu mai respiră. Numai copiii care au venit la Roşia Montană pentru mici şi suc şi în schimb zic că sprijină mina de aur (despre care nu ştiu nimic) înveselesc atmosfera, dându-se în leagăne şi alergând găinile.
Roşia Montană, comuna din Munţii Apuseni care a ispitit căutători de avere de 2.000 de ani, a devenit una dintre cele mai controversate localităţi din Europa. RMGC, zis Gold pe scurt, a cheltuit o jumătate de miliard de dolari pe proiectul său, dar nu se ştie ce viitor va avea. Comuna este la răscruce. Jurnaliştii români, cu câteva excepţii, nu prea scriu nimic. „Crema” jurnalismului românesc a fost în excursie în Noua Zeelandă anul trecut, dar acei ziarişi nu s-au obosit să facă o vizită la Roşia Montană. Singurii ziarişti care mai trec pe aici sunt ziariştii străini şi ziarişti locali care şi-ar da viaţa pentru RMGC judecând cum ridică în slavi compania în ziarele lor.
Zilele trecute era mai multă tensiune decât de obicei cu ocazia serbării anuale FânFest. Pentru o asemenea serbare rurală care adună mii de tinerii relaxaţi (fără-griji-şi-fără-bani) din toată ţară, erau suspect de multe maşini luxoase parcate în centrul acestui oraş contestat. Nu există nici hotel, nici restaurant, în afara unei mici pizzerii în Roşia. La nici una dintre cel 3 sau patru biserici ale Roşiei Montane nu era nici nuntă, nici botez. Aceşti oameni erau care cumva invitaţi ai companiei? Se spune că RMGC are câte un club privat prin localitate unde se distrează angajaţii. Dar este un loc ciudat totuşi. Autorităţile locale nu dau autorizaţii pentru unele afaceri sau mici întreprinderi, deci oamenii se ascund şi există multe lucrurile care se petrec în umbră. Copiii care au mărşăluit în favoarea mineritului purtau tricouri inscripţionate cu mesajul „Vrem mineritul”. Întrebaţi dacă „Tati e miner?”, micii susţinători zice că nu. „Ne-a chemat profesoara aici în excursie şi ne dă mici şi suc.”
Deci tradiţia românească cu mici şi bere se transferă asupra copiilor. Votezi un primar, primeşti mici şi bere. „Votezi” o mină, primeşti mici şi suc, chiar de la 10 ani. Multor roşieni le e frică să-şi spună părerea lor oamenilor necunoscuţi. O moaţă demnă şi veselă cu vaci şi porci în curte recunoaşte că este săracă, dar nu ar vrea să-şi vândă casa. Fiul ei lucrează la o mină de cupru şi ea nu opune mineritului în sine, dar îi este teamă de cianură, demolarea caselor şi defrişarea pădurilor. Nu cred că se mai găsesc asemenea scene bucolice şi tradiţionale în Europa ca în unele gospodării de la marginea Roşiei Montane.
Piaţa centrală este câmpul de luptă al acestui război surd care se petrece de zece ani în această comunitate divizată. Unii vor minerit chiar cu preţul vieţii, alţii nu îl vor nici în ruptul capului. Oamenii din ambele tabere nu-şi mai vorbesc. Aproape că se urăsc. Aurul sau promisiunea de aur a adus, în afară de locuri de muncă, suspiciune, stres, ură şi incertitudine.
În piaţa centrală se întâlnesc cei care sprijină mineritul (sau au fost plătiţi să spună aşa) şi cei care imaginează şi vor un altfel de viitor pentru una dintre cele mai vechi comune din Europa. În timpul festivalului FânFest zona era păzită de jandarmi şi poliţişti care nu au arestat pe nimeni. Mulţi tineri îmbrăcaţi în stilul Vama Veche mergeau prin centru dând localităţii din Munţii Apuseni un aer cosmopolit. Viitorul este cuvântul-cheie în Roşia Montană. Gold-ul şi cei 500 de angajaţi (la sindicate, mecanici, geologi ş.a.m.d.) spun că viitorul trebuie să fie ca trecutul, adică mineritul. Dacă îl întreb un fan al RMGC de posibilitate unei alternative (ceramică, textile, produse de lactate), nu te bagă în seamă şi spune că numai cu mineritul se poate merge înainte. Ai jura că unii sunt spălaţi pe creier şi au renunţat la o gândire liberă. O doamnă elegantă de la o asociaţie care sprijină mineritul le explică turiştilor în română, maghiară, franceză sau italiană că cianura este bună, că bea ea în fiecare dimineaţă în cafea. Se laudă că a fost în Noua Zeelandă, unde a băut apă şi a mâncat roşii (cele mai gustoase din lume) lângă o mină care foloseşte cianură în extragerea aurului.
Alţii văd altfel. Sorin Jurca, cel cu ochi de culoarea cerului, şi poate cel mai cunoscut oponent al proiectului minier, zice că viitorul propus de Gold va fi sfârşitul oraşului, ceea ce va fi o tragedie. Douglas McFarlane, un britanic care vine la Roşia Montană la FânFest de câţiva ani, e mai tranşant. „Ce viitor e ăsta?”, spune el într-o română vorbită cu un accent scoţian. „Proiectul durează de 19 ani. Deci un copil care se naşte la Roşia Montană nu mai are un loc natal când e mare”, adaugă el. „Compania e plină de minciuni. Acum s-a transformat într-un ONG care restuarează monumentele istorice”, zice el ironic, referindu-se la promisiunea şi activitatea RMGC de a restaura monumentele istorice din oraşul vechi. E drept că el vine de afară şi unii ar spune că nu are dreptul la o părere, dar dacă folosim aceeaşi măsură, mulţi dintre cei care sprijină Gold sunt angajaţii companiei şi ce să zică?! Însă dacă umbli mai mult descoperi că nu toată lumea crede în basme cu Făt-Frumos.
Un localnic, un om independent, cum zice el, a refuzat bani de la Gold. Părintele Arpad Palfi de la Biserica Unitariană, care slujeşte de 35 de ani în localitate, a primit o ofertă de la compania de restaurarea bisericii (1796), care are nevoie urgentă de bani pentru reparaţii. A refuzat oferta şi alte propuneri bănoase de la ei. Unii localnici ne-au spus că acum este considerat un „duşman”. Subţire ca un ţurţure şi uscat ca o creangă, nu găseşti nimic unsuros în acest om. Are ochi verzi şi o privire directă. Se îmbracă sobru în culori închise ca un protestant de calvinist. Ar fi avut nevoie de banii companiei RMGC pentru el şi familie, dar mai mult are nevoie de independenţă şi corectitudine faţă de biserica pe care o conduce.
„Ei nu pot să mă cumpere. Eu nu am preţ”, zice el, ca un adevărat moţ. Înţelegi atunci spiritul din Munţii Apuseni. E mai vechi şi mai valoros chiar decât aurul.
