Rusia a plătit câțiva firfirici

Menționarea în articolul „Putiniști din toate țările, uniți-vă!”, din 13.11.2022, a ajutorului logistic și militar pe care SUA l-au furnizat URSS în cel de-Al Doilea Razboi Mondial – fără de care, cum a spus chiar Stalin, „Națiunile Unite (deci inclusiv URSS – n.n.) n-ar fi câștigat niciodată războiul” – a stârnit controverse.

Conform site-ului Ambasadei SUA la Moscova, valoarea bunurilor trimise de SUA în URSS în perioada 1941-1945 a fost de 11,3 miliarde de dolari, adică, la valoarea de astăzi, 180 de miliarde de dolari. Unii putiniști deghizați în „observatori neutri” pretind că URSS / Federația Rusă ar fi restituit Americii, de-a lungul timpului, această sumă.

Nu asta era neapărat problema. Importanța crucială a ajutorului a stat în oportunitatea salvatoare a livrării lui – și nu dacă a fost sau nu GRATIS. În caz contrar, e posibil ca astăzi la Moscova să se fi vorbit nemțește. Dacă Moscova și Stalingrad ar fi căzut, e greu de presupus că Uniunea Sovietică ar mai fi existat, iar ca să vină americanii în persoană să-i elibereze, cum au eliberat Europa de Vest – ar fi fost imposibil. Sacrificiul uman rusesc a fost copleșitor și ne înclinăm în fața memoriei celor căzuți. Dar un război nu se poate câștiga cu mâinile goale și degetele înghețate – și nici pe gratis.

Analizând, așadar, și tema specifică a restituirii – dacă rușii au dat vreun ban înapoi față de toate câte au primit-, facem următoarele precizări.

Actul (Legea) Lend-Lease a fost semnat de președintele Roosevelt la 11 martie 1941, după ce a trecut prin cele două Camere ale Congresului. Punctul principal prevedea că diversele bunuri furnizate pentru nevoile războiului – arme, echipament militar, muniție, materii prime strategice, hrană, echipament industrial, bunuri civile pentru armată și pentru intendență, inclusiv informații de importanță militară – nu trebuie să fie plătite dacă erau distruse, pierdute sau degradate de folosință în timpul ostilităților, urmând ca tot ce rămânea intact după razboi și ar fi putut avea scop civil să fie plătit în totalitate sau în parte.

La început, actul nu a fost aplicat și Uniunii Sovietice, pentru că era aliată cu Hitler. După ce Germania a atacat URSS (Operațiunea Barbarossa – 22 iunie 1941), Roosevelt și Churchill au apelat la o stratagemă: cargoul american pentru URSS trecea “în tranzit” prin Marea Britanie, față de care ajutorul era reglementat printr-un acord. Era grabă mare: la sfârșitul anului 1941, situația Moscovei ajunsese critică. Moscova trebuia salvată, altfel războiul cu Hitler se termina prost sau nu se mai termina de loc.

Ajutorul – trimis în baza Actului (Legii) Lend-Lease – a constat din:

• 400.000 de jeepuri și camioane
• 14.000 de avioane
• 8.000 de tractoare
• 13.000 de tancuri
• 1,5 milioane de tone de pături
• 15 milioane perechi de ghete/cizme militare
• 107 mii tone de bumbac
• 2,7 milioane tone de produse petroliere
• 4,5 milioane tone de hrană

(Sursa: site-ul Ambasadei SUA în Rusia)

Războiul s-a terminat bine pentru Europa de Vest și prost pentru Europa de Est, care a intrat sub talpa comunismului exportat de la Moscova, cu întreg cortegiul de Gulaguri, crime, și represiune prelungită vreme de 45 de ani. În 1945, rușii intrau în Berlin la volanul jeep-urilor americane. Există fotografii.

Actul Lend-Lease a expirat la 21 august 1945.

Față de prevederea din lege, cum că marfa consumată nu se mai plătește, americanii i-au facturat pe ruși, la început, cu 2,3 miliarde de dolari. Deci, de la 11,3 miliarde la 2,3 miliarde (la valoarea vremii). Dar nici așa nu a fost bine. Stalin a răspuns că “Uniunea Sovietică a plătit în întregime datoria lend-lease cu sângele soldaților săi.”

În 1948, URSS a catadicsit să accepte o plată de 170 de milioane de dolari, dar SUA au refuzat. De atunci, negocierile au continuat de aceeași manieră: Statele Unite reducând treptat datoria, iar URSS refuzând să plătească.

În 1972, s-a semnat Acordul privind datoria Lend-Lease, pentru o sumă, inclusiv dobânda, de 722 milioane de dolari (respectiv sub 6% din toată cheltuiala americană inițială de 11,3 miliarde, dolarul între timp – din ‘45 până în ‘72 – devalorizându-se binișor). De plătit până în 2001.

În 1973, URSS a plătit 48 de milioane. După care s-au oprit. Ce surpriză! Puteau să vândă câteva lingouri din tezaurul românesc de 95 de tone de aur, furgăsit în beciurile Kremlinului de Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev (și ulterior de Andropov, Cernenko, Gorbaciov, Elțîn, Putin) – și rezolvau!

În 1990, Gorbaciov a fost de acord să plătească “restul” de 674 de milioane până în 2030. Ca să termine tămbălăul, Bush a acceptat. După prăbușirea URSS, datoria – mai bine-zis simulacrul de datorie – a fost preluată de Federația Rusă, care până în august 2006 s-ar fi achitat.

La nivel de 2006, cheltuiala americană din timpul războiul era valorizată la peste 100 de miliarde euro. Rezultă că, în total, în 61 de ani, rușii au plătit mai puțin de 1 la sută din cheltuiala americanilor de 11,3 miliarde la nivelul anilor ’40.

În consecință termenul de “cadou” făcut de americani rușilor, folosit în articolul “Putiniști din toate țările, uniți-vă!”, are deplină acoperire în realitate. Punct.