Am fost, duminică, la târgul agricol din Osica de Sus, cea mai mare manifestare sătească de acest gen din judeţul Olt. Vărul meu a ţinut să plecăm încă din zori, de teama zăpuşelii, şi aşa se face că, pe măsură ce ne-am apropiat de sat, copacii îmi păreau învăluiţi de un fel de imense pânze de păianjen. Aveam senzaţia că intru într-un decor de film după povestirile funambuleşti ale lui Gabriel Garcia Marquez. M-am dumirit cu greu despre ce este vorba. Mai toţi pomii satului sunt prinşi de hăţişurile omizilor, gata să iasă şi să devoreze orice frunză. E limpede că, nefiind an electoral, autorităţile n-au făcut nimic astă primăvară, dar nici locuitorii nu s-au omorât cu firea. E drept, cineva îmi spunea că nu crede că-i mai ţin băierile, dat fiind că mai toate familiile tinere sunt plecate în străinătate, la muncă…
Am intrat în târg: lume luminată, cum îi place lui văru-meu să zică; produse de toate felurile – potcoave, hamuri, biciuşti, roşii, butoaie, găleţi pentru fântâni, mălai, tărâţe, porumb, grâu, uroaie, cartofi, ceapă, usturoi, târnuri, ardei graşi, ulei de floarea-soarelui produs în gospodărie, bucăţi mari de sare, baloturi de lucernă şi de paie, cherestea, cuie, ciocane, unelte de dulgherie, căruţe, juguri, săpun de casă, sfoară,lumânări, tămâie, chibrituri ş.a. La sectorul destinat animalelor şi păsărilor se ofereau din belşug: oi, berbeci, capre, ţapi, măgari, cai, vaci, viţei şi mai ales porci ori purcei; la păsări – pui, găini, gâşte, curci, raţe, bibilici, porumbei, la bucată ori împerecheaţi. şi alte atâtea altele, pe care nu am apucat să le trec în revistă. Impresia a fost că oferta era copleşitoare, atât la nivel engros, dar mai ales la cel individual, cu un om, de regulă cam pricăjit, ori cu o bătrână bolnavă, veniţi să vândă ceva şi să mai facă rost de un bănişor. Îl invidiez pe prietenul meu Cornel Nistorescu pentru că nu am talentul lui uriaş de reporter ca să povestec cu har ce-am văzut şi simţit. Dar, fără să vreau, mi-am amintit de sukurile arabe, cu ale lor de toate şi cu preţuri pe măsură. Sau, cum strigau acei copii pe care i-am văzut la Beirut cu atâtea decenii în urmă: „Ala lira, ala lira”. Adică orice produs costă o liră libaneză, să zicem un leu românesc…
Sigur, condiţia însăşi a unui târg este bine ştiută: oricine vine să ofere ce-i prisoseşte, iar fiecare caută ceea ce are nevoie. Dincolo de toate astea, în multe situaţii, poate prea multe, am avut impresia, la început, devenită certitudine, în final, că unii au venit copleşiţi şi obligaţi de greutăţi să vândă orice se poate şi, cum spuneam, să facă rost de un leu sau doi. Ca urmare, nu pot să nu vorbersc despre acea bătrână aşezată pe o alee de ciment, în timp ce în faţa ei pusese vreo 15 ardei iuţi şi o grămăjoară de tutun. Aici, ca şi în satul Braneţ, vecin cu al meu, dar situat de-a stânga Naţionalei Slatina-Craiova, se cultivă de când mă ştiu tutun, aşa că mă întreb imediat cui poate vinde ea grămăjoara chitită cu atâta grijă? În context, văru-meu îmi povesteşte că, mai nou, din cauza preţului tot mai prohibitiv al ţigărilor pentru lumea satelor, mulţi fumători au revenit la obiceiurile de dinainte şi după război: şi le fac singuri, cu tutunul lor, şi tot mai rar cu foiţe, ci cu hârtie de gazetă. Mai rămâne să revină la amnar, acea combinaţie între o piatră tare, un fier cu zimţi şi iască, ce se aprinde din lovirea primelor, şi de la ea fumătorul ia foc pentru „foaia” lui. Am trecut de trei ori şi la intervale relativ mari prin faţa bătrânei. Nu vânduse măcar un „puţoi”, cum i se zice pe aici ardeiului iute. La un moment dat i-am cumpărat eu pe toţi. Mi-a cerut doi lei şi m-a îmbiat să iau şi grămăjoara de tutun. Am refuzat-o, pentru că sunt un antifumător înrăit. Înainte de plecare am cumpărat doi litri de ulei, unul l-am oferit bătrânei, care stătea tot lângă tutunul aranjat impecabil, în vreme ce soarele câmpiei oltene se ridica din ce în ce mai sus şi dogorea amarnic. După ce s-a dumirit că i-l dăruiesc şi nu i-l vând, a avut câteva clipe de ezitare, mi-a zis „bogdaproste, maică!”, apoi mi-a întins cei doi lei daţi pe ardei. „Nu e cinstit. Nu pot să-ţi iau bani, iar DUMITALE să-mi dai atâta ulei”, mi-a zis ea, plecându-şi ochii. Nu am mai vorbit nimic. Ce aş fi putut răspunde? Mai ales că, exact atunci, din radioul unuia care vindea mititei şi care-l dăduse la maximum se auzea un cântec de jale la Radio Oltenia Craiova: „Săracă, ţară bogată. Şi noi sclavi prin lumea toată. (…) Cresc copiii necăjiţi, ducând dorul de părinţi. (…) Şi măicuţa-nlăcrimată, moare fără să ne vadă”…
Am plecat de la târg. Văru-meu şi-a luat 12 pui, după ce anul trecut îşi cumpărase 30. În bătaia soarelui, coroanele pomilor din Osica de Sus păreau cuprinse de o pâclă deasă, înăuntrul căreia forfoteau larvele omizilor, care vor roade tot ce e verde…
