Sindromul de panică în Oraşul Luminilor
După ce în precedentul roman, publicat de Editura Cartea Românească, Matei Vişniec stabilise centrul lumii într-o cafenea numită „Passe-Parole”, în noua sa apariţie editorială purtând aceeaşi siglă, scriitorul mută centrul lumii tot într-o cafenea, „Saint-Médard”. În jurul acestui topos romancierul construieşte o utopie negativă a cărţilor moarte. Cărţi care nu mai interesează pe nimeni deoarece cititorii au devenit orbi şi obtuzi şi lasă tomurile să zacă în rafturile librăriilor. Distopia lui Matei Vişniec este una vesel-suprarealistă. Ea se desfăşoară pe două planuri: oraşul natal, Rădăuţi, recuperat din amintiri, şi Oraşul Lumnilor, Parisul, în care un editor fără editură, domnul Cambreleng, decretează în Cafeneaua Saint-Médard „moartea cuvintelor”. O moarte anunţată de sumedenia de manuscrise care asediază zilnic casele de editură şi care, în formă de carte sau de foi răzleţe, sunt sortite dispariţiei. După căderea sau moartea zeilor, după moartea lui Dumnezeu, iată că a venit şi rândul cuvintelor să moară, ne atrage atenţia scriitorul fără a apăsa însă pe pedala gravă. Dar cu atât mai plin de umor negru, în răspăr, stare de spirit şi de stil care caracterizează întreaga operă a lui Matei Vişniec, fie că e vorba despre poezie, despre teatru, despre povestiri ori despre roman. Pe cele două fronturi pe care evoluează povestitorul (cartea este scrisă la persoana întâi), suprarealismul vesel se transformă pe nesimţite în absurd, fie că este vorba despre urbea bucovineană, împărţită în două de calea ferată, despre Casa de Cultură în curtea căreia şi înainte, şi după revoluţie Gogu Boltanski, amicul autorului, joacă şah, fie de Parisul marilor scriitori, marilor articlieri ai spiritului Luminilor, în care toată lumea scrie şi nimeni nu citeşte, fapt ce nu împiedică o pisică să ţină jurnal şi un poem să cucerească planeta. Sindromul de panică, stare predilectă pentru cel ce creează literatură, e un răsfăţ care aduce în realitatea imediată amintiri din copilăria, adolescenţa şi anii de formare ca scriitor ai lui Matei Vişniec, puse faţă în faţă cu întâmplări, ieşite şi ele din norma realului obişnuit, din oraşul de adopţie, încă o capitală europeană a literelor. În acest roman, despre care autorul afirmă că l-a scris într-o zi şi o noapte, se regăsesc toate fantasmele ce bântuie universal literar al lui Matei Vişniec, într-un reuşit puzzle postmodern: realitatea care e cea mai desăvârşită ficţiune, personajele care devin inşi reali cerându-şi dreptul la viaţă, viaţa ca text şi mirajul literaturii concurând această viaţă. „Sunt cel puţin treizeci şi cinci de ani de când scriu împreună cu gîndacul. Îmi amintesc foarte bine ziua cînd gîndacul a apărut în viaţa mea de scriitor. Eram în camera mea, aşezat la masa mea de lucru, în faţa unei foi albe, cu un stilou cu cerneală neagră în mînă. Nu scrisesem încă niciun cuvînt, mă uitam doar la foaia neliniştitor de albă şi mă gîndeam la poemul pe care tocmai voiam să-l scriu. Căutam în mintea mea un titlu şi brusc mi-a venit chef să scriu un poem intitulat Gîndacul. Am început să scriu titlul, cel puţin amuzat, înfiorat ca de obicei în faţa acestei surse de necunoscut care este scrierea unui poem”. Mai ales în proză şi în teatru, scrisul lui Matei Vişniec se ordonează în jurul unor repere literare şi al unor citate culturale care vizează şi reliefează spiritualitatea Europei Centrale şi de Est. Între acestea, Kafka, cu „Metamorfoza”, „Procesul” şi „Castelul”, are un loc central, fiind un catalizator, paradoxal, al originalităţii în postmodernism pe care o propune cu dezivoltură şi o duce la bun sfârşit Matei Vişniec, de altfel un scriitor greu de încadrat în vreun current clasicizat, liber în ficţiune şi în interpretarea lumii, După propriile-i fantasme. Romanul „Sindromul de panică în Oraşul Luminilor”, în ciuda construcţiei cu sonuri livreşti, este o carte scrisă în priză directă, cu un impresionant dar al povestirii, cu dialoguri simple şi fireşti care invită la lectură toate categoriile de cititori.
Teatru
În noua sa colecţie, „Literatură română contemporană”, Editura Minerva a publicat recent un masiv volum de teatru al dramaturgului Puşi Dinulescu. Cunoscut ca poet şi prozator, dar şi ca unul dintre ultimii stâlpi ai boemei literare autohtone, scriitorul îşi vede acum împlinit un vis: piesele „Bani de dus, bani de-ntors”, „Nunta lui Puiu”, „Amanta mortului”, „Pescăruşul lui Hamlet”, „Săru’mâna tanti!” şi „Senvici cu infinit” au fost reunite într-o singură carte.
Mai mult decât alţi confraţi, Puşi Dinulescu nu se teme să-şi pună întrebarea „Ce haz mai are comedia românească” şi să găsească răspunsul acolo unde alţi dramaturgi au renunţat să-l mai caute – în comedia de moravuri. Chiar dacă aceasta e ambalată în poleiala tragi-comediei, a farsei tragice, a parodiei postmoderniste (în vesuri şi proză), a comediei cu cântece sau a teleplay-ului. Lumea comediilor lui Puşi Dinulescu este lumea ţoapelor zilelor noastre. Ţoape care se ştiu aşa, dar nu vor să-şi recunoască condiţia, ţoape mulţumite cu evoluţia lor într-o lume care le seamănă perfect sau ţoape dedulcite la marile întâmpări ale literaturii, cu care se întretaie, dar se resping imediat, rămânând tot ţoape. Puşi Dinulescu pleacă din lumea lui Teodor Mazilu, dar foarte repede, cu abilităţi de chirurg înnăscut, autorul taie acestei lumi macaroana metafizică. Personajele sale trăiesc, se agită brownian şi dispar. Orizontul lor e plat, iar umorul, oricât de fiţos ar fi, e unul ieşit din moravuri care nu mai intrigă pe nimeni şi care, din păcate, au viaţă lungă. Lumea de curte şi lumea de bloc, mahalagiii democraţiei vin la rampă să-şi spună poveştile care lor li se par extraordinare, dar care, în fapt, sunt banale întâmplări din cotidian. Prinse ca într-un insectar, în mediul care le-a creat şi în care vor rămâne pentru totdeauna, personajele lui Puşi Dinulescu nu aspiră nici la mai mult, nici la mai altfel. Sigur că, în economia pieselor sale, un cititor sau un privitor atent (la teatru) poate detecta urme şi răsunete din teatrul brechtian, de la Caragiale, Shakespeare sau Molière. Dar aceste tuşe specifice sunt repede acoperite de grundul realităţii păstoase prin care dramaturgul îşi pune să evolueze personajele. E o veselie de bâlci, de mahala cu pretenţii, de discotecă de magazie, de piaţă cu tarabe în scrisul dramtic-comic al acestui autor de teatru care încearcă (şi reuşeşte) cu obstiaţie să nu semene cu nimeni. Piesele sale nu au respiraţie lungă, dar au comic din belşug.
Intrate pe mâna unor regizori care ştiu ce să caute în asemenea texte cu factură dramatică deosebită (mai ales Alexandru Tocilescu, care i-a montat la TVR, cu mare succes, în 2005, „Bani de dus, bani de-ntors”, sau Mircea Cornişteanu, care i-a pus în scenă „Casa cu ţoape”, în 2009, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu din Craiova), comediile lui Puşi Dinulescu îşi dezvăluie savoarea frustă spre deliciul spectatorilor. Ele trec bine şi proba lecturii, ca teatru de fotoliu, şi în acest elegant volum publicat de Editura Minerva.
Arlechinada
În colecţia „Gold”, Editura Taj a publicat recent un roman subintitulat „de dragoste şi ură în România comunistă”. Autoarea lui, Ludmila Shumilov, s-a născut în 1959, într-o familie care a suferit persecuţiile comunismului în România şi în Rusia. După ce a absolvit cursurile Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, şi-a făcut o carieră de succes în afaceri, şi-a împărţit existenţa între România şi Serbia şi şi-a crescut singură cei trei copii. În prezent, Ludmila Shumilov locuieşte la Londra împreună cu cele două fiice ale sale, Anastasia şi Larisa, căreia îi este dedicat romanul „Arlechinada”. Cartea a fost scrisă în limba engleză, într-o vară londoneză, şi a fost considerată un „Podurile din Madison County” al lumii comuniste. Roman realist, care încearcă să recupereze trecutul unei familii prinse în coşmarul dictaturii ceauşiste şi deschiderea spre Occident venită odată cu revoluţia, „Arlechinada” narează viaţa unei actriţe de teatru, Lia Darian, care se îndrăgosteşte de ofiţerul de securitate Paul Roman, într-o lume în care nimic nu e ce pare a fi. O lume în care călăii şi victimele funcţionează pe principiul vaselor comunicante, un univers al răului ale cărui efecte şi astăzi sunt departe de a fi încetat să existe. De altfel, autoarea acestui surprinzător roman de debut îşi avertizează cititorii că „Arlechinada” e o epopee având ca personaj central un ins malefic, Herlequin, cel ce conducea o armată de demoni care străbăteau cerul pe cai negri înaripaţi, după cum menţionează scrierile medievale. Răul regimului comunist, actele bestiale ale poliţiei politice nu sunt în viziunea Ludmilei Shumilov departe de viziunea întunecată din aceste manuscrise medievale. Personajele ei evoluează într-un univers concentraţionar, cu o palidă speranţă a unei eliberări într-un viitor îndepărtat. „Arlechinada” e un roman de drgoste şi ură cu dialoguri şi descrieri bine construite, cu suspans mereu la limita suportabilului, un roman al secretelor de familie şi al iubirii imposibile. El anunţă cariera unei posibile prozatoare care îşi ia înzestrarea în serios şi nu se lasă sedusă de exotism facil sau de mirajul romanţului. Romanul se citeşte cu interes tocmai pentru că nu merge pe căi prea mult bătute, chiar dacă tema a fost abordată destul de mult în ultima vreme.
